Oraşul îngerilor

Trebuie să recunosc că nu sunt înnebunită după filmele care îl au ca protagonist pe Nicolas Cage. De fapt, nu mă atrage cu nimic el însuşi, şi prin urmare, am evitat să vizionez filmele în care joacă. Asta până aseară, când am urmărit "City of Angels", un film care m-a lăsat efectiv cu gura căscată.

Trebuie să recunosc, de asemenea, că nu mă număr nici printre fanii lui Alanis Morissette. Dar, după ce am urmărit filmul mai sus menţionat, m-am îndrăgostit pur şi simplu de melodia "Uninvited", care se află pe coloana sonoră a acestui film.

Aşadar, vă invit şi pe voi să vizionaţi acest film (asta dacă nu aţi făcut-o deja) şi să ascultaţi melodia "Uninvited", care, de altfel, mi se potriveşte ca o mănuşă în momentul de faţă!

Eu şi asigurările

De când cu legea asta "asigurare obligatorie la locuinţă", am început să îmi măresc considerabil numărul clienţilor. Dacă până acum aveam parte numai de RCA-uri şi, implicit, persoane mai "tinere" ca să zic aşa, mai nou am început să am de-a face şi cu oameni de vârsta a treia, care mai de care mai... mă rog, înţelegeţi voi.

Zilele trecute a venit o doamnă la mine să mă întrebe despre "asigurarea asta obligatorie la casă", ce îi trebuie, cât costă, cum se face, în ce constă, etc. Eu, foarte amabilă, i-am explicat. După ce i-am făcut calcul şi i-am spus cât costă, dânsa mai avea un pic şi îmi dădea cu ceva în cap, că cică "aoleu, maică, îmi iei toţi banii! Eu de unde să mai plătesc atâtea, că am pensia mică!" La care eu: "Eu vă iau banii? Nu, doamnă, statu' vă ia banii! Boc şi cu Băsescu, că doar n-am dat eu legea asta!" "Păi, şi eu ce fac, maică? De unde atâţia bani? Toate e scumpe..." "Gândiţi-vă că e mult mai bine să plătiţi acum 80 lei decât să vă dea vreo amendă de 400-500 de lei că n-aveţi asigurarea!" a fost replica mea, care se pare că a convins-o. Până la urmă i-am făcut asigurarea, i-am luat banii şi a plecat oarecum dezamăgită.

Alt caz. Un bătrânel vine să-şi facă aceeaşi asigurare obligatorie la locuinţă. I-am explicat că este doar pentru catastrofe naturale, adică inundaţii, alunecări de teren sau cutremur. La care el, zâmbind, îmi spune că nu are unde să fie inundaţie, că are strada în pantă şi se scurge apa. Pe lângă asta, a început să îmi povestească şi despre Ceauşescu, de ce-a făcut şi-a dres, că acu' se duce ţara de râpă, ba mai mult, l-a menţionat chiar şi pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. "Multă istorie mai ştie omu' ăsta!" mă gândeam eu. În fine, l-am ascultat, n-aveam ce face, trebuia să-mi plătească asigurarea. Când să dea să plece, şi-a adus aminte că nu mi-a povestit de elevii care au susţinut BAC-u' anu' ăsta şi că, în modu' ăsta, chiar se duce ţara de râpă. I-am dat dreptate într-o oarecare măsură, deşi nu mă convinsese pe deplin.

Bărbaţi

Nu este vorba aici de porcii cu burţile atârnate şi nici de alte animale infecte. Nu ne interesează nici prostănacul în costum şi cravată, care nu cunoaşte decât o temă de discuţie, mai exact despre el însuşi, şi care ţine morţiş să ajungă la desuurile oricărei femei care-i iese în cale, cu degetele lui ca nişte cârnaţi. Nu ne interesează nici genul cu haină de piele şi respiraţia urât mirositoare, care târăşte prin parcuri chelneriţe agăţate la întâmplare. După cum îl vom trata cu dispreţ şi pe cochetul cu lanţ de aur şi ochi albaştri-văzduh, în spatele cărora se cască vidul. Nu avem o problemă nici cu universitarul cu barbă rară şi ochelari din os, care nu ar găsi un clitoris nici cu GPS-ul. Nu. Aici este vorba despre bărbatul cu mâini sensibile şi riduri de expresie, care le acordă femeilor atenţia tuturor celor 7 simţuri ale sale, care, cu umerii laţi, arată bine atât în costumul cu vestă, cât şi în blugi, care foloseşte un aftershave ameţitor, şi care, pe deasupra, mai ştie să şi gătească. Scurt şi îngrozitor: vorbim aici despre bărbatul visurilor.

Se prezintă în toate formele şi variantele posibile, la şaizeci de ani, împuţinat de vârstă, ori înalt şi năvalnic, sărac lipit pământului, ori moştenitor de milioane, antreprenor în construcţii cu surprinzătoare fantezii ori artist cu uimitor simţ practic. Şi se pare că există şi câţiva jurnalişti care corespund imaginii ideale schiţate aici. Omul visurilor merită toate cele 10 puncte pe care le acordă spiritul lumii in eroticis. Se poartă cavalereşte şi cu nobleţe. Este înţelept, puternic, tandru. Madame, ar putea să fie într-o bună zi tatăl copilului dumneavoastră. Partea proastă: este laş.

Orice femeie care merită să se cheme aşa ştie instinctiv cum să-şi pescuiască un bărbat al visurilor. Mai întâi joacă rolul de femme fatale în ciorapi-plasă, ca să-l ademenească în pat. Păstrează stilul Carmen şi Cleopatra, să nu dea de bănuit că ar avea un gând serios. Îi şopeşte cuvinte dulci şi îl convinge să meargă în weekend-uri senzuale prelungite la Marea Mediterană. Şi apoi, când este cu totul pierdut, când zace în năvod şi se zbate, când nici nu mai ştie de capul lui de îndrăgostit, atunci ea închide cursa cu o mişcare hotărâtă. Ea, numai ea, va fi femeia vieţii lui! Într-adevăr, un plan extraordinar! Şi conceput cu atâta simţ al detaliului! Dar totuşi eşuează, desigur, pentru că bărbatul visurilor o va părăsi. Şi, judecând la rece, nici nu ne putem supăra prea tare pe ticălos.

Bărbaţii se comportă exact ca în principiul incertitudinii al lui Heisenberg, care afirmă că putem cunoaşte doar locul unde se află sau sensul de rotaţie al unei particule atomice, dar niciodată ambele date simultan. Asta înseamnă că bărbaţii – dar în special cei ai visurilor – nu sunt capabili să combine în mintea lor conceptul de femme fatale cu acela de parteneră de viaţă. Nu ştiu că unu plus unu fac doi, după cum se spune aşa de potrivit în limbajul comun. O jumătate sau alta din ecuaţia vieţii le alunecă şi cade zgomotos la pământ. Curajos exprimat, ei îşi doresc fie ciorapi-plasă, fie bigudiuri. Ambele deodată îi stresează. Dincolo de asta se ascunde panica.

Prin urmare... cum procedează o femeie care a întâlnit bărbatul visurilor? Renunţă la numărul de femme fatale pentru a se încadra imediat în categoria locuinţă familială cu grădină şi terasă în faţă? Din păcate, nu... nu funcţionează aşa de simplu. O femeie care de la bun început ademeneşte cu bigudiurile, zgârcindu-se la nuri, nici măcar nu-şi face apariţia pe radarul erotic. E ca şi cum n-ar exista. Şi dacă, totuşi, se înscrie cumva, absolut întâmplător, în raza vizuală, declanşează imediat instinctul de fugă al bărbatului. De altfel, nimic nou.

Oare totul să însemne, limpede, că dilema străveche a omenirii nu poate fi ocolită elegant? Oare femeile trebuie să se împace cu gândul că domnii zămislirii sunt mereu prea slabi pentru zeiţe senzual-răscolitoare şi prea nătângi pentru banale muritoare? Ei bine, nu... există totuşi o soluţie. Doamnele să renunţe la visul lor despre bărbatul visurilor şi să se combine cu specimenele despre care vorbeam la început. Şi vor vedea ce se întâmplă.

De acord, totul este o generalizare nedreaptă. Nu toţi purtătorii cromozomilor Y corespund schemei desenate aici. De netăgăduit, există şi bărbaţi care nu sunt nici scârboşi, nici laşi. Şi li se spune călugări trapişti.