Tot ce am iubit

Zâmbeşti firav, nu mai ai putere
Nu poţi să îi dai inimii ceea ce-ţi cere
Şi timpul trece greu, dar parcă stă pe loc
Singurătatea nu-i frumoasă deloc
Clipele se duc, nu se mai întorc
Dar pozele rămân la final

Şi ce final trist, ce gol!
Câtă durere poate fi într-un singur om!
Să îţi scoţi inima ai vrea dac-ai putea
Când te înţeapă adânc, tu vrei să scapi de ea
Nimic nu poate trece atât de uşor
Şi te vezi iarăşi plângând în dormitor
Vrei să uiţi totul, dar derulezi filmul înapoi
Şi-ţi aminteşti de vremurile când eraţi doar voi
Cerul dac-ar putea, ştiu că te-ar ajuta
Ţi-ar da cadou ce nu are altcineva
Te rog măcar deschide ochii, priveşte!
Inima mea e lângă tine acum şi îţi vorbeşte

Tot ce am iubit, am pierdut
Şi plâng iar ...lacrimi primesc în dar

Am vrut să fie totul bine, m-am străduit
Chiar nu poţi spune că n-ai simţit că te-am iubit
Şi clipele frumoase avute împreună
În fiecare zi parcă era altă aventură
Când mă îmbătam cu parfumul tău bun
De care îmi e dor şi acum

Nu pot să cred că am pierdut
Şi doare mult când vorbesc numai la trecut
Vreau totul înapoi, cum a fost mereu
Să nu mai fie niciodată greu
Nu pot să-mi dau seama cum s-a întâmplat
Dar fără un cuvânt, de tine m-ai îndepărtat
Mă gândesc mereu, nu numai uneori
Zilele cu tine pentru mine-s sărbători
Aş vrea să ştiu dacă fac bine sau rău
Că mă abţin cu greu să formez numărul tău
Încă ţin la tine, ţi-am mai spus, şi nu o dată
Dacă nu mă crezi tu, măcar lumea să o facă

Tot ce am iubit, am pierdut
Şi plâng iar ...lacrimi primesc în dar

Visezi cu ochii deschişi sau nici nu ştii
Te uiţi pe geam nu ştii dacă-i noapte sau zi
Nu vrei să ştii nimic, ce se vorbeşte
Nu mai vrei să ştii nici cine te priveşte
Ştiu ce simţi acum, ştiu că nu mă crezi
Dar poate în timp ai să vezi

Inima ta a devenit brusc nepăsătoare
Şi simt cum dragostea încet moare
Ştiu că pare imposibil, dar e real
Doare mai tare decât patul de spital
Nesiguranţă, sinceritate şi lacrimi multe
Atât primim din momentele petrecute
Ai vrea să fie cineva, să-ţi dea curaj,
Să te aşeze în pat şi să-ţi spună că-i un miraj
Încerc să fiu cum trebuie să fiu
Poate te vei întoarce sau e prea târziu
Sunt întrebări... nu, nu sunt răspunsuri
Şi poate până la sfârşit o să rămânem singuri

Tot ce am iubit, am pierdut
Şi plâng iar ...lacrimi primesc în dar

Cu aripi frânte

"Ştii ce se întâmplă la peste 2000 de metri altitudine? Creierul moare din lipsă de oxigen... celulă cu celulă, iar corpul încetează să funcţioneze în acelaşi timp. Mă gândesc mereu cum ar fi fost... poate o fată de la câmpie ca mine nu poate trăi la altitudinea aia..."

Aşa se sfârşeşte unul din filmele mele preferate, film pe care l-am vizionat singură, într-o noapte şi care mi-a cam dat de gândit...

Rar găseşti o iubire care să te mistuie încet, ca un foc ce arde mocnit şi pe care îl observi abia atunci când nu a mai rămas decât cenuşa. Ce prefer? Un foc de paie care arde sub ochii mei câteva secunde şi apoi se stinge, lăsând în urmă mai nimic, sau o căldură intensă care se transformă în flăcări şi apoi în cenuşă? Sincer, nu ştiu. Amândouă m-au învăţat cam acelaşi lucru: că uneori iubirea pătează, iar petele astea nu ies la spălat... că o inocenţă murdărită de alţii devine melancolie... că iubirea nu e suficientă, nu te înalţă... că poeţii se înşeală...

A fost ca o cursă cu obstacole, în care eram în competiţie toţi trei: eu, tu şi ...tot eu, sau conştiinţa mea. Singurii noştri adversari am fost noi înşine. Alergam doborând obstacole, alergam unul după altul, nedorind altceva decât sfârşitul cursei, sperând că vom nimeri în paradis. N-am alergat niciodată cot la cot, nu te-am ajuns niciodată din urmă, nu aveai răbdare să mă aştepţi... erai mereu fie cu doi paşi în urma mea, fie cu trei înainte. Mereu era aşa. Încercam să zburăm, dar nu mai era ca la început, când plecasem de la linia de start, amândoi de pe aceeaşi poziţie. Ne ridicam puţin de la pământ, dar nu mai găseam forţa să continuăm.

Parcă uitasem cum se face... uitasem cum era să zbori... şi când să ajungem într-un final la linia de sosire, ne-am izbit de zidul de frustrări care se acumulase între noi. Următorul lucru pe care aveam să mi-l amintesc era cum vântul îmi răscolea părul, ştiam că zburam, dar nu realizasem cu ce viteză. Apoi am simţit o durere în piept, în cap, peste tot.

Atunci am înţeles ce se întâmplase: nu era vântul cel care-mi răscolea părul, era curentul pe care-l producea corpul meu în cădere. Nu mai zburam, cădeam... dar mi-am dat seama abia când corpul meu a făcut impact cu solul, am simţit totul zdruncinându-se, în mine şi în jurul meu.

Mi-ai dat aripi să zbor doar pentru a mi le tăia când mai aveam puţin şi ajungeam unde îmi doream: la inima ta. Cu tine, însă, nu ştiu ce s-a întâmplat. Poate ţi-ai continuat zborul, poate ai reuşit să mergi mai departe spre linia de sosire, cert este că pe mine nu m-ai ajutat să mă ridic de la pământ. Nici măcar nu cred că mi-ai aruncat o privire, poate nici n-ai observat că nu mai sunt lângă tine...

Am realizat atunci că nu căderea te omoară, ci impactul. Cu ultimele puteri, am reuşit să mă ridic. Am privit spre cer, în speranţa că te voi vedea. Nu erau nici măcar stele, nici luna, nu mai era nimic. Căzusem, nu de la foarte mare înălţime, dar totuşi... căzusem.

Oare când mi se vor vindeca rănile? Am văzut departe o lumină? Să fie o casă? Vor avea grijă de mine acolo? Măcar să mă bandajeze, atât.
Am decis să uit tot ce s-a întâmplat. Mi-am zis că a fost un test prin care trebuia să văd cât eram de vie...

Nu mi-e dor de tine, mi-e dor de cel care m-ai făcut să cred că eşti...

Ultimul fum

Încep să te urăsc pentru că m-ai umplut de vicii. Fumez clipe ca şi cum aş fuma sentimente, beau vise ca şi cum aş bea iubire, mă droghez cu speranţe.

Aruncă-mi un ultim zâmbet. Lasă-mi privirea să se piardă în zările albastre. Îneacă-te în vise moarte, dă-mi înapoi verdele stelelor! Dormi în pragul durerii, aruncă-mă în abisul culorilor de mai şi al căldurii de iulie. Priveşte albul fulgilor de nea, arde-mă în suferinţa ochilor tăi. Poate aşa vei simţi melancolia iernii.

Aminteşte-ţi cine sunt. Aminteşte-ţi moartea viselor, lasă-mă să cred că n-ai uitat. Aminteşte-ţi zborul muzicii în lumea ta, lasă-mă să cred că încă mai are aripi. Aminteşte-ţi simfonia dulce a mării, lasă-mă să cred că iluziile s-au înecat în amarul ei. Aminteşte-ţi drumul privirilor noastre, lasă-mă să cred că amintirea ochilor tăi încă mai doare. Aminteşte-ţi valsul dragostei în noi, lasă-mă să cred că n-ai pierdut ritmul. Aminteşte-ţi zâmbetul meu, lasă-mă să cred că tristeţea nu-l ucide. Aminteşte-ţi întâlnirile noastre, lasă-mă să cred că încă mai înţelegi timpul. Aminteşte-ţi de lacrimile mele, lasă-mă să cred că încă mai priveşti cerul. Aminteşte-ţi că te-am iubit, lasă-mă să cred că sufletul tău încă mai e lângă mine.

Aminteşte-ţi cât de mult am suferit, lasă-mă să cred că-ţi vei putea aminti ceva vreodată!

Băutura lor tradiţională

Şi când zic "lor" mă refer la nimeni alţii decât tovarăşii noştri de peste ocean, adică scumpii şi dragii de americani, băutura lor tradiţională de Crăciun fiind lichiorul de ouă, sau cum îi spun ei "eggnog". Ei bine, aşa cum iubiţii mei compatrioţi, românii, s-au gândit să facă fiecare sărbătoare americană comercială şi la noi, m-am gândit că nu fac nimic rău dacă voi pregăti acest "Eggnog". Nu de alta, dar vreau să am ceva inedit pe masă de Crăciun.
Mai jos vă voi lăsa şi vouă reţeta, pe care eu am pus-o în practică (dacă pot zice aşa) chiar în seara asta. Şi pot spune că a ieşit delicios, iar mirosul de scorţişoară şi de vodkă pur şi simplu te îmbată!


Aşadar, ai nevoie de:
5 ouă
2 ceşti lapte
2 ceşti frişcă lichidă (eu am folosit Hulala)
1 ceaşcă de vodkă/rom/whisky (teoretic, poţi folosi orice fel de băutură fină, cu condiţia să fie incoloră, dar merge şi whisky spre exemplu, sau le poţi amesteca, depinde de gusturile fiecăruia)
1 ceaşcă zahăr
2 fiole esenţă de vanilie
1 linguriţă nucşoară (asta e tradiţională, dar poţi folosi şi scorţişoară dacă îţi place mai mult)
1 pliculeţ de zahăr vanilat Bourbon de la Dr. Oetker (asta opţional)

Mai departe, vă spun cum am procedat:
- am frecat gălbenuşurile cu 3/4 ceaşcă de zahăr (n-am pus una întreagă pentru că am vrut să adaug un pliculeţ de zahăr vanilat de Bourbon de la Dr. Oetker, pentru un plus de aromă) până s-a topit şi a rezultat o compoziţie pufoasă
- am amestecat într-o crăticioară laptele cu frişca şi cu scorţişoara, apoi compoziţia obţinută am pus-o la foc mic, până a dat în clocot (trebuie să amesteci continuu pentru a evita formarea cocoloaşelor)
- apoi am adăugat laptele fierbinte peste gălbenuşuri (trebuie turnat în fir lung şi subţire) puţin câte puţin şi le-am amestecat bine
- compoziţia nou rezultată am pus-o pe foc iar, omogenizând bine până aproape de momentul fierberii (nu trebuie să dea în clocot pentru că se brânzeşte)
- după aceea, am luat compoziţia de pe foc, am adăugat vodka (am folosit Finlandia), am lăsat-o să "respire" puţin aer curat de afară, după care am dat-o la frigider pentru două ore
- în timpul acesta, am bătut albuşurile spumă tare cu zahărul vanilat Bourbon şi le-am adăugat la crema rece, proaspăt scoasă din frigider

Câteva sfaturi:
- poţi omite albuşurile, dar rezultatul nu va fi aşa cremos şi spumos
- albuşurile pot fi înlocuite cu frişcă spumă

Se lasă la frigider peste noapte sau 2-3 zile (pentru macerare, cred că se face mai bun dacă îl ţii mai mult, dar nu prea am încredere în ouăle alea, că na... nu cred că rezistă prea mult, aşa că recomand consumul a doua zi).
Se serveşte cu nucşoară presărată pe deasupra (poţi folosi şi scorţişoară, sau cacao)
Mmm... yummy, d-abia aştept să-l gust!

Şi, ca o concluzie, vă las să vă delectaţi cu nişte versuri:
"If you see a fat man, who's jolly and cute,
wearing a beard and a red flannel suit,
and if he's chuckling and laughing away,
while flying around in a miniature sleigh
with eight tiny reindeer to pull him along,
then - let's face it - your eggnog's too strong!"

Noapte de decembrie

Mă aflu în sufragerie, înconjurată de globuleţe, instalaţii, beteală şi alte ornamente de Crăciun. Focul arde vesel în cămin şi aud lemnele trosnind. Flăcările dansează în jurul unei buturugi de fag tăiată acum câteva ore, încă mai pot simţi mirosul de lemn proaspăt. Afară ninge, cu fulgi mari şi pufoşi, începe deja să se însereze, dar nu mai pot sta la geam. Vreau să împodobesc bradul. Mai sunt câteva zile până la Crăciun şi eu nici măcar nu am bradul împodobit.
Mă plimb de colo-colo, parcă n-am stare, nu-mi găsesc locul. Caut un glob auriu, care se pare că s-a rătăcit în mormanul de ornamente din faţa şemineului. Îl găsesc într-un final. Era printre beteala roşie de anu' trecut pe care acum nu o folosesc. Ridic globul de pe covor. Flăcările jucăuşe din cămin se reflectau în el. Iar eu, exact când l-am luat în mână, am avut o străfulgerare. Era fierbinte.. am vrut să-l arunc, dar parcă mi se lipise de mână.. nu puteam scăpa de el, simţeam cum îmi arde palma.. vroiam să ţip, să chem pe cineva să mă ajute, dar nu reuşeam să scot niciun sunet.. ochii mi-au rămas pironiţi asupra reflexiilor din globul auriu..

E întuneric. Şi e foarte frig. Încerc să mă dezmeticesc şi să-mi dau seama unde sunt, dacă totul e aievea sau chiar trăiesc ceea ce mi se întâmplă. Simt cum îmi îngheaţă mâinile, nasul, urechile... unde mă aflam? Ce se întâmplase cu mine? Cum am ajuns aici? Tot ce ştiu e că aveam doar o pereche de blugi şi un hanorac roşu pe mine, iar afară erau -10 grade, dacă nu chiar mai frig. Vântul sufla cu putere, ningea din ce în ce mai tare iar eu eram într-o beznă totală. După o scurtă vreme, care mi s-a părut că a durat cât o eternitate, deja nu mai ştiam de mine, îngheţasem... zăpada era aşa de rece, vântul îmi biciua faţa, urechile începeau să-mi joace farse. Auzeam tot felul de zgomote... la început urme de paşi, trosnind pe crengile uscate. Atunci mi-am dat seama că eram într-o pădure, dar totuşi cât de întuneric putea să fie să nu pot distinge nici măcar la doi metri în faţa mea, nici măcar stele pe cer nu erau. Apoi am auzit o voce de femeie care cânta.. era un cântec trist, parcă din alte timpuri, îmi era aşa de familiar cu toate că nu-l ascultasem niciodată...

"Someone holds me safe and warm
Horses prance through a silver storm
Figures dancing gracefully
Across my memory..."

Nu înţelegeam versurile, dar mă încântau acordurile muzicale... se auzeau din ce în ce mai aproape. Vroiam să fug, dar nu m-am putut ridica de jos, din zăpadă. Creierul nu mai transmitea semnale muşchilor, nu ştiam ce să fac, vroiam să dispar de acolo, dar totodată vroiam să rămân, să ascult melodia până la capăt. Vroiam să îmi amintesc de unde o ştiu.. vroiam să îi ascult versurile şi să le înţeleg.. vroiam să pun totul cap la cap şi să-mi dau seama unde sunt, cine e femeia care cântă, şi de ce tocmai acest cântec.. vroiam să...

"...Things I almost remember
And a song, someone sings
Once upon a December..."

Altă străfulgerare.. şi m-am trezit în faţa şemineului. În jurul meu încă mai era mormanul de ornamente şi decoraţiuni, bradul încă era gol, dar nu eram singură acolo. Mai era cineva cu mine în sufragerie. Dar nu-mi puteam da seama cine era, mai mult din cauza semi-obscurităţii, camera fiind luminată doar de focul din cămin. Încă aveam globul auriu în mână.. flăcările încă se reflectau în el.. am încercat să mă uit iar să văd dacă se mai întâmplă ceva, când deodată, aud iar melodia aceea tristă:

"...Far away, long ago
Glowing dim as an ember
Things my heart used to know
Once upon a December..."

Am tresărit fără să vreau şi am scăpat globul auriu din mână, şi, spre dezamăgirea mea, s-a spart în mii de cioburi şi a lăsat pe covor urme de praf auriu, de parcă ar fi fost magic. Mama a intrat pe uşă, speriată de zgomot:
- Ce se întâmplă? Ce fa... ?
Apoi a văzut globul spart. S-a schimbat la faţă instantaneu şi a început să mă certe:
- De ce nu eşti atentă, Emma? Of, uite ce se întâmplă când eşti cu capul în nori! Globul ăla îl aveam de la bunica ta, mi l-a dat când împlinisem trei ani, chiar înainte să moară! Era singura amintire pe care o aveam de la ea! Şi tu ce faci? Ah, copiii ăştia...
- Îmi pare rău.. nu am ştiut, am încercat eu să îndrug nişte scuze, dar ea a ieşit din cameră ca o furtună, fără să mă asculte măcar.

Însă, puteam să jur, că din cioburile care mai rămăseseră din globul auriu, aud alte frânturi din vechea melodie pe care o cânta bunica:

"...Things my heart used to know
Things it yearns to remember..."

Simt răceala

…şi mă doare din ce în ce mai tare nepăsarea. E un sentiment ciudat ce se învârte în jurul meu şi nu vrea să-mi dea pace. Mi-e frig, deşi în casă e cald. Simt fiori reci de gheaţă pe şira spinării, şi ştiu că nu vremea de afară îi cauzează. Stau privind la ninsoarea care nu se mai opreşte cu nasul lipit de geamul rece. Respir încet şi rar, suspinând din când în când, dar nu prea tare, pentru a nu aburi geamul. La un moment dat, privirea mi se înceţoşează şi simt ceva prelingându-mi-se pe obraji, până la bărbie. Acest ceva este cald, fiebinte chiar. Şi poartă numele de lacrimi.
Mă întreb oare dacă mă ajută cu ceva. Să plâng, adică. Nu ştiu, n-am aflat niciodată răspunsul la întrebarea asta. Nedezlipindu-mi faţa de geamul care a început să se aburească de la respiraţia mea, îmi dau seama că frigul pe care îl simt nu se datorează nici măcar gripei care mă ameninţă de câteva zile. Şi cât mi-aş fi dorit să cred că am doar nişte frisoane, iar în secunda doi când voi ajunge în pat şi mă voi încălzi, voi face febră. Dar nu, se pare că nici gripa nu e vinovată de starea prin care trec. Ci tu!
Da, chiar tu. Poate n-ar trebui să conteze atât, şi poate că n-ar trebui să-mi pese. Dar îmi pasă. N-am ce face. Oricât m-aş chinui să nu-ţi dau atenţie, să te evit, să te ignor, pur şi simplu nu reuşesc. Imaginea ta nu vrea să-mi iasă din cap. Iar amintirile dau năvală peste mine de fiecare dată când zic “n-am s-o mai fac a doua oară!” Şi tocmai atunci se întâmplă exact opusul. Dacă nu imediat, la câteva ore sigur. Câteodată am impresia că suntem echilibraţi, cum ar şi trebui să fim. Dar balanţa se înclină mai mult în favoarea ta: eu dau şi tu primeşti. Sau poate e doar în mintea mea şi de fapt nu e deloc aşa?
Ninsoarea se înteţeşte. Vântul bate din ce în ce mai tare. Simt cum îmi amorţesc picioarele, aşa că mă hotărăsc să mă îndepărtez de geamul aburit pe care ţi-am scris numele de zeci de ori şi apoi l-am şters, pentru a se aburi şi a scrie iar, iar şi iar, la nesfârşit. Simt cum se învârte casa cu mine. Capul îmi vâjâie mai ceva ca o elice. Simt nevoia să mă întind. Mă cufund în moliciunea pernei şi aproape instantaneu o melodie se face auzită din străfundurile minţii. Încerc să o ignor, să nu mă gândesc prea mult la ea, dar se aude din ce în ce mai tare…

"Notice me, take my hand
Why are we strangers when
Our love is strong
Why carry on without me?

"Everytime I try to fly
I fall without my wings,
I feel so small
I guess I need you baby..."

În tot timpul ăsta când ascultam melodia, am avut vaga impresie că încă sunt la geam, că încă priveam ninsoarea de afară, că te vedeam pe tine înfruntând viscolul şi venind la mine. M-am trezit brusc, să văd dacă într-adevăr aşa se întâmplase. Melodia nu încetase, şi nu-mi dădeam seama de unde se aude. Încă aveam privirea înceţoşată, nu vedeam clar în jurul meu, şi totuşi nu puteam sta locului, chiar vroiam să ştiu care era sursa. Când am vrut să mă dau jos din pat, însă, am simţit o mână rece atingând-o pe a mea. Apoi faţa, fruntea, gâtul… ce se întâmpla?
- Ai febră, stai liniştită şi odihneşte-te, mi-ai spus.
- Ce… ?
Erai tu. Eram sigură, deşi nu pot să-mi dau seama cum. Paradoxal, melodia o auzeam extrem de clar, fiecare cuvinţel, fiecare notă muzicală. Vocea ta, însă, se auzea distorsionată. Am prins doar “febră” şi “liniştită” din tot ce mi-ai zis. Continuam să aud frânturi, mai era cineva cu tine, care spunea ceva de “41” sau “delir”, nu-mi aduc aminte bine exact. Şi melodia mă obseda, de ce nu oprea cineva casetofonu’ sau ce naiba se auzea?

"I may believe that you are here
It’s the only way, I see clear...

And everytime I see
You in my dreams
I see your face
It’s haunting me
I guess I need you baby..."

Atunci am realizat că sunt într-un pat de spital. Melodia era doar rodul imaginaţiei mele, o auzeam doar în capul meu. Persoana cu care vorbeai, era mama, care îţi spunea că am avut febră 41 şi că intrasem în delir când am ajuns la spital.
Iar cel de lângă mine, care a avut grijă de mine în tot acest timp şi care mi-a fost alături, ai fost chiar tu...

Playlist de Crăciun

Încă o zi când stau în casă cu 10 pachete de şerveţele lângă mine ca să-mi suflu năsucu' borcănat şi plin de.. hmm, sau mai bine lasă! Ce vroiam să spun este că am dat un search pe Google după melodii cu tematică de Crăciun, şi am găsit unele chiar foarte drăguţe. Aşa că m-am gândit să-mi fac un playlist, poate îmi mai ridică moralu...

LOCUL 10:

Britney Spears - My only wish (this year)
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 9:

Backstreet Boys - Christmas Time
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 8:

Dean Martin - Let It Snow
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 7:

Modern Talking - It's Christmas
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 6:

Wham! - Last Christmas
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 5:

Bobby Helms - Jingle Bell Rock
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 4:

Bryan Adams - Christmas Time
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 3:

Mariah Carey - All I Want For Christmas Is You
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 2:

Rihanna-Without you
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 1:

Sarah Connor - Christmas In My Heart
Asculta mai multe audio Muzica

Notă: Îmi plac toate, chiar foarte mult, şi mi-a fost destul de greu să mă decid care cum le pun, şi chiar le rog pe cele de pe locurile 7-10 să nu se supere pe cele mai fruntaşe.. la urma urmei, le ascult pe toate cu aceeaşi plăcere!

P.S. Dacă mai aveţi şi alte sugestii, nu ezitaţi să spuneţi!

A început de dimineaţă...

...să cadă câte un fulg, încă unul, şi încă unul, până s-au transformat toţi în ninsoarea abundentă de afară care nu dă semne că ar vrea să înceteze (spre bucuria mea!). Bate vântul, e frig şi cam viscoleşte zăpada pe case.

Şi ce poate un om răcit ca mine să facă într-o zi ca asta, având în vedere că nu poate să iasă nici măcar 10 minute în viscolu' de afară? Păi, stă şi se zgâieşte pe geam cum ninge şi scoate exclamaţii gen "wow, ce frumos ninge!" "uite, mami, ce fulgi mari!" de parcă n-ar mai fi văzut zăpadă în viaţa lui. Cred că nici copiii ăia de 5 ani nu mai reacţionează ca mine când văd zăpadă.. poate doar dacă primesc vreun sac plin cu acadele colorate, pline de zahăr, E-uri şi coloranţi alimentari, menite să le carieze dinţii şi molarii, pentru ca mai apoi să se ducă să arunce cu banii în buzunarele stomatologilor să le plombeze măselele. Exagerez!

Dar chiar reacţia asta am avut-o când m-am ridicat din pat şi m-am dus glonţ la fereastră să văd dacă ninge (auzisem că de azi vine zăpada şi viscolu' şi vroiam să mă conving). Şi chiar ningea, nu cu fulgi mari şi pufoşi ca acum, dar ningea... şi m-am bucurat enorm, chiar mi-a înseninat ziua. Ce, nu v-am zis? Ador iarna! Îmi place zăpada, frigu', Crăciunu' ...sper să ningă destul de mult să apuc să scot ruginita aia de sanie din pod şi să-mi aduc aminte iar de copilărie, cum stăteam cu orele afară să mă joc în zăpadă, să mă dau pe gheţuş, să construiesc cazemate, să fac oameni de zăpadă...

Dar, deocamdată trebuie să stau în casă până mă fac bine, să mi se mai desfunde nasu' şi să nu mai tuşesc atât. D-abia aştept să ies afară, să respir şi eu aer curat, simt că nu mai suport să stau în casă, parcă mai rău mi se face. Şi mama nu mă lasă să ies afară că cică răcesc mai rău. Nici înfofolită nu mă lasă! Eh, lasă că-mi trece, mă fac eu bine.. mâine cel târziu tre' să ies neapărat din casă să-mi mai dezmorţesc oasele.

Dar până atunci, vă las în compania Piratului Jack cel teribil şi a lui Louie, cei doi care m-au făcut să trec mai uşor peste perioada asta de răceală şi de plictiseală. Şi nu, nu mi-e ruşine să recunosc că mă mai uit încă la desene animate! Şi ce? Eu sunt copil.. nu m-am maturizat.. şi dacă aş fi făcut-o, ce? Nu mai am voie să urmăresc desenele copilăriei mele, adică cele mai tari desene difuzate vreodată care sună mai bine în română decât în engleză? No fucking chance!

10 ciudăţenii

Cum răsfoiam eu nişte bloguri, am dat peste altă leapşa. Pe care am zis că vreau să o preiau cât de curând. Şi, neavând altceva mai bun de făcut, fiind răcită (mda, m-a lovit şi pe mine virusu' gripal.. nu e AH1N1 staţi liniştiţi!), mi-am zis să scriu şi eu câteva ciudăţenii despre mine.

1. Răguşesc instantaneu chiar dacă beau un pahar de apă rece sau mănânc o îngheţată
2. Nu mi-au plăcut niciodată filmele romantice.. prefer să urmăresc un thriller psihologic
3. Ador ciocolata amăruie.. aş face orice să o am lângă mine în permanenţă
4. Am o slăbiciune pentru tot ce înseamnă muzica rap şi cultura hip-hop
5. Îmi place să merg la cinema, evident să am şi companie.. doar pentru simplul fapt că nu-mi place să mă uit la filme singură acasă
6. Îmi place să mă plimb cu rolele vara şi să patinez iarna.. chiar dacă am avut mâna ruptă din cauza asta, tot nu mă potolesc
7. Mănânc foarte condimentat şi picant.. iar cafeaua o beau întotdeauna simplă (fără zahăr sau lapte) doar cu o linguriţă de scorţişoară deasupra
8. Îmi place să fac diverse modificări.. hainelor, accesoriilor, pantofilor, ceva care să mă reprezinte
9. Chiar nu sunt pretenţioasă, însă mă mulţumesc cu ce e mai bun
10. Întotdeauna încalc regulile impuse de alţii.. doar pentru asta sunt făcute, nu?

Liber la preluat!

La mai multe postări!

Today is a special day... it's the day I tell you "Happy Birthday!"
Cui? Păi cum adică cui? Ţie, dragul meu blog! Ţie îţi urez un călduros "La mulţi ani!" Anul trecut, pe vremea asta, ai luat naştere, din gândurile mele. Şi de-a lungul întregului an, m-ai ajutat.. prin intermediul tău am învăţat că mă pot relaxa, mă pot destinde, doar scriind prin câte trec, şi culmea, chiar mi-a fost benefică această confesiune.
Îţi mulţumesc că ai fost alături de mine de fiecare dată când vroiam să vorbesc cu cineva. Erai doar la un click distanţă, mereu gata să mă asculţi.. sau mă rog, să vezi..
Îţi mulţumesc că nu mi-ai întors niciodată spatele.. puteai pur şi simplu să-mi dai eroare, sau când vroiam să postez câte ceva, să-mi apară binecunoscuta "The page cannot be displayed". Dar nu, tu ai fost acolo, m-ai înţeles...
Şi ca să n-o dau în prea multe sentimentalisme cu scrisu', mă rezum la a-ţi dedica următoarea melodie, care îmi dă fiori de câte ori o ascult...

Rugăciune pentru stresaţi

Doamne,

Dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba,
curajul să schimb lucrurile pe care nu le pot accepta
şi inteligenţa pentru a ascunde cadavrele oamenilor
pe care i-am ucis astăzi pentru că m-au enervat.
Şi de asemeni, ajută-mă să fiu atentă
pe cine calc astăzi în picioare
deoarece ar putea avea legătură
cu fundurile pe care va trebui să le pup mâine.
Ajută-mă să dau întotdeauna 100% din mine la şcoală:
12% luni, 23% marţi, 40% miercuri, 20% joi şi 5% vineri
Şi ajută-mă să-mi reamintesc mereu
când am o zi cu adevărat nefastă şi se pare că
toată lumea ţine morţiş să mă calce pe nervi,
că este nevoie de 42 de muşchi pentru a mă încrunta
şi doar de 4 pentru a-mi ridica degetul mijlociu
şi a le spune astfel ce le urez din toată inima!

Cine e şefu?

După facerea întregii lumi, între organele interne s-a iscat o ceartă pe tema: "cine să fie şefu?"

• Creierul a spus: "Eu trebuie să fiu şefu, pentru că eu coordonez celelalte organe!"
• Ochii au spus: "Noi trebuie să devenim şefi pentru că văzul nostru vă călăuzeşte în lume!"
• Inima a spus: "Eu trebuie să fiu şefa pentru că eu vă dau tuturor sângele atât de necesar pentru a putea trăi, şi care înseamnă de fapt viaţa!"
• S-a băgat şi stomacul: "Oricum eu trebuie să fiu şefu că eu vă hrănesc pe toţi!"
• Picioarele nu s-au lăsat mai prejos: "Noi trebuie să fim şefele pentru că noi vă cărăm peste tot unde vă duceţi!"

Atunci a intrat şi căcatul în discuţie: "Eu o să devin şef!" Şi toate organele mai că au crăpat de râs. Căcatul, văzând acestea, a zis: "Râdeţi voi.. o să vedem cine va fi şef în final!" Şi timp de cinci zile nu a mai ieşit. Corpul a încremenit de durere. Ochii au devenit opaci.. inima abia mai bătea.. stomacul se chinuia.. picioarele tremurau..
Şi atunci, au zis toţi în unanimitate: "Să fie căcatul şef!!!"

Şi uite aşa.. de atunci.. orice căcat poate să fie şef..
...respectiv preşedinte...

De dragul copilăriei

Nu ştiu despre voi, dar mie îmi place să îmi aduc aminte de anii copilăriei, mai ales în preajma Sărbătorilor şi chiar îmi pare rău că s-a stins spiritul acela inocent din noi când ne curăţam ghetuţele pentru ca Moş Nicolae să ne aducă cât mai multe cadouri.. sau când împodobeam bradul şi a doua zi dădeam buzna să vedem ce am primit de la Moş Crăciun.. sau pur şi simplu când vroiam să fim cuminţi tot anul pentru ca Moşu' să ne-aducă tot ce ne doream, dar nu reuşeam întotdeauna. Nu pot nega, anul ăsta chiar nu am fost fată cuminte.. şi totuşi, undeva în adâncul inimii mele am speranţa şi convingerea că Moşu' nu mă va uita.. sau cel puţin mă va scuti de achiziţionarea vreunui toiag, aşa ca să mă mai altoiască din când în când..

Şi nu scriu asta doar pentru că vreau să mă pun bine cu cineva, ci pur şi simplu pentru că îmi mai aduc aminte câteodată de lucrurile pe care le-am trăit, şi cu siguranţă nu le voi uita vreodată. Hai să fim serioşi! Acu' pe bune! Cine n-ar vrea să se reîntoarcă la vremurile acelea când hotărârile importante se luau cu un simplu "ala-bala-portocala" sau când cea mai mare pedeapsă era să fii pus să scrii de nu ştiu câte ori "nu am voie să..."

Da, ştiu, am crescut! Ei, şi ce? Asta înseamnă că nu mai putem fi iar copii? De ce nu? Unii ar spune "păi, pentru că ne-am maturizat, se presupune că avem unele responasibilităţi şi sarcini de îndeplinit, şi pentru că pur şi simplu nu mai putem privi totul ca pe o joacă.. " Eu spun diferit. Nu sunt de acord cu acest lucru. Fiecare din noi are momente când vrea să se simtă iar lipsit de griji, ştiind că acestea sunt pentru "cei mari". Şi eu vreau să cred asta câteodată. Vreau să fiu iar mică, să aibă mama grijă de mine, să obţin tot ce vreau doar plângând în hohote. Vreau ca fiecare discuţie pe care o port să se termine cu "ba jucăriile mele sunt mai frumoase" sau să mă gândesc că a fi bogată înseamnă doar să stau toată ziua în parc jucându-mă şi mâncând îngheţată. Vreau să stau iar de dimineaţă până seara chinuindu-mă să înşir mărgeluţe pe o aţă pentru a-mi face cel mai frumos colier, şi să mă prindă asfinţitul.. iar când în sfârşit aş fi terminat, să fi stat să privesc soarele care îşi ia la revedere şi promite să mă încânte iar a doua zi. Vreau multe.. poate prea multe..

Când eram mică, nu era nimic ciudat în a avea doi sau trei "cei mai buni prieteni", iar când spuneam "vai, ce bătrân eşti" mă refeream la oricine ar fi avut peste 18 ani. Ţin minte că nu era nimic mai atractiv şi mai ispititor decât să mă joc pe stradă. "De-a hoţii şi vardiştii" era doar un joc, şi era mult mai distractiv să fii hoţ decât vardist. "Otrăvitor" se referea la o anumită specie de ciupercă sau la vreun lichid interzis, şi nu la persoane. Dacă vroiam să fac o plimbare pe Lună, era de ajuns să mă joc îmbrăcându-mă într-un costum de astronaut. Era simplu să mă joc volei fără fileu sau fotbal fără poartă, regulile nu aveau oricum prea mare importanţă. Cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla cu băieţii era să mă ignore, dacă în acel moment se jucau cu maşinuţele sau construiau cazemate. "Ultimul e un prost" era strigătul care mă făcea să alerg până simţeam că îmi iese sufletul din mine. Nimeni pe lume nu era mai frumoasă decât mama, ea reuşea doar cu un sărut să-mi vindece toate rănile şi zgârieturile şi mă făcea să mă simt mai bine aproape instantaneu. Îmi descopeream propriile limite şi îndemânări doar spunând "Sâc că tu nu poţi!" Război însemna să aruncăm cu cretă sau cu biluţe de hârtie unii în alţii la ore. Pungile cu apă erau cele mai eficiente şi mai distrugătoare arme din câte se inventaseră. Dulciurile şi îngheţata constituiau un grup de alimente absolut necesare la fiecare masă.

Şi ca să pun punctul pe "i", niciodată nu lipseau cadourile de ziua mea sau de Crăciun (nici acum nu lipsesc, dar nu mai e ca atunci...)

O zi mai... specială

În primul rând, vreau să vă mulţumesc vouă, celor care îmi citiţi periodic postările şi care vă mai daţi cu părerea referitor la articolele pe care le scriu. Accept şi critici, nu numai vorbe de bine, deci nu vă sfiiţi să faceţi acest lucru, pentru că m-ar ajuta enorm să-mi îmbunătăţesc "prestaţia".. sau puteţi veni cu idei, ce v-ar interesa sau ce v-ar plăcea în mod deosebit să citiţi pe blogul meu. Asta nu înseamnă că o să mă schimb total, dar voi avea în vedere şi dorinţele publicului cititor.

În al doilea rând, vroiam să vă povestesc ce am păţit azi...
Ziua de astăzi s-a anunţat a fi extrem de încărcată încă de aseară, de când am vorbit cu prietenii mei să mergem şi noi la defilare, să vedem şi noi domn'le "pe viu" care e treaba cu sărbătorirea acestei zile speciale, 1 Decembrie, Ziua Naţională a României. Ca un mic detaliu, mă laud şi eu că m-am născut tot în această zi şi că tocmai am împlinit 18 ani de existenţă.. dar deviez de la subiect. Am vrut să merg la Arcul de Triumf în dimineaţa ceţoasă care m-a întâmpinat de cum am ieşit pe uşă mai mult din simplul fapt că n-am fost în viaţa mea, am stat în fiecare an acasă şi priveam la televizor ce se întâmpla în oraş ("mare ruşine!" ar spune unii, dar asta e, toate au câte un început, mai devreme sau mai târziu..)
Aşa că, m-am îmbrăcat gros şi am pornit spre Arcul de Triumf împreună cu prietenii mei, care nu încetau să mă tachineze cu replici gen "vai, Moni, eşti născută de 1 decembrie şi n-ai fost în viaţa ta la defilare.. aiurea rău!" Într-un final au încetat, când am ajuns acolo (mult prea devreme) şi am stat să dârdâim de frig şi pe ceaţa aia care nu dădea semne să se risipească, spre marea dezamăgire a lui Vlad, care vroia cu orice preţ să vadă avioanele survolând (e mare pasionat de avioane, vrea să se facă pilot, un detaliu complet neinteresant, ştiu!)
Când ne-am găsit şi noi în sfârşit un loc unde să stăm, mai în faţă cică, să vedem şi noi altceva decât cefele şi mătreaţa altora, am constatat că ne aşezasem în spatele unei doamne extrem de binevoitoare, mai la 64 de ani aşa -cum bine a ţinut să ne informeze- care ne asculta fiecare cuvinţel, banc sau glumă mai deocheată şi râdea la unison cu noi.. ba mai zicea şi ea câte ceva, să nu pară "comunistă".
Şi, bineînţeles, că la cât de în faţă ne aşezasem, am ajuns mai prin spate, că tot veneau cucoane cu plozi şi ziceau că vezi Doamne să le lăsăm şi pe ele să treacă "că sunt cu ăsta micu' şi vrea şi el să vadă!" Păi bine măi muiere, şi cu ce sunt eu vinovată, sau mai bine zis, ce obligaţie am eu să-ţi dau mătăluţă locu' meu mult căutat şi în sfârşit ales ca să stai cu ţâncu' să vadă Parisu'. Adică, la urma urmei, şi eu vreau să-l văd, şi nu mă bag aşa în faţă...
M-am abţinut eroic să nu scot perlele astea din gură că de, hai să fiu şi eu mai diplomată, şi să mă fac că plouă, când de fapt afară era doar ceaţă. Şi uite aşa am stat noi în picioare de la 9:30 până pe la vreo 13:00 de îngheţasem acolo şi ne mai şi întindeam gâturile să vedem ceva.
Nu mai spun că la plecare, când să zicem şi noi Doamne ajută că o să ajungem acasă, a trebuit să mai stăm vreo juma' de oră că toată suflarea omenească se ducea spre metrou, şi n-aveai nicio şansă să ajungi peron, şi chiar dacă ajungeai, trebuia să laşi vreo 2-3 metrouri să treacă ca să apuci şi tu să întri în al patrulea. În staţie la autobuze la fel era. Până la urmă am luat-o aşa frumuşel pe jos de la Aviatorilor până la Victoriei, că tot era frig afară şi am zis că ne mai aerisim şi noi plămânii..

Femeile şi geografia

• Între 18 şi 21 de ani, o femeie este ca Africa sau Australia: e pe jumătate descoperită, pe jumătate sălbatică şi natural de frumoasă
• Între 21 şi 30 de ani, o femeie este ca America sau Japonia: bine dezvoltată şi deschisă comerţului, în special cu ţări bogate sau maşini
• Între 30 şi 35 de ani, este ca India sau Spania: foarte fierbinte, relaxată şi convinsă de frumuseţea sa
• Între 35 şi 40 de ani, este precum Croaţia sau Argentina: deşi pe jumătate distrusă din cauza războiului, poate fi încă un loc de vizitat călduţ şi plăcut
• Între 40 şi 50 de ani, o femeie este ca fosta Iugoslavie sau Irak: a pierdut războiul, reconstrucţia masivă fiind necesară
• Între 50 şi 60 de ani, este ca Rusia sau Canada: foarte extinsă ca teritoriu, cu graniţele nepatrulate şi cu un climat neprimitor şi rece
  

Monolog interior

Renaşterea este în tine. Regăseşte-ţi dorinţele şi gândurile. Întoarce-te la începuturile tale, unde efemeritatea lumii înconjurătoare nu te va cuprinde. Sub puterea nemiloasă a furtunii, tu, asemeni unui bătrân stejar, vei avea puterea să rezişti?
Nu.. întruchipează-te în trestie şi strecoară-te printre loviturile uraganului numit viaţă, pentru a nu te rupe niciodată. Focul ce arde în tine te va fi cuprins înainte să chemi suflarea vântului. Apa te va fi înghiţit după ce vei fi căutat în pura disperare temniţa pământeană. Aerul te va fi nimicit fără suferinţă, iar lăcaşul cald al pământului umed îţi va fi sicriu. Vei lăsa să ţi se întâmple aşa ceva?
NU! Vei lupta să stingi focul ce te nimiceşte pe dinăuntru cu propria-ţi indiferenţă şi răceală. Ambiţia îţi va fi armă împotriva apei, iar neclintită tu vei sta, lăsând-o să treacă pe lângă tine, până ce vei fi una cu refluxul. Ondulează-te sub bătăile vântului, iar sicriul tău va fi părăsit, căci viaţă vei dori!
De suferinţă, însă, nu vei fi scutită.. poartă-ţi a ta haină către apusurile lumii tale pentru a renaşte.. răsari precum o stea şi cruţă-ţi viaţa! În universul calm şi tandru îţi e locul, în universul tău, ce însă îmi aparţine. Asemenea păsării phoenix vei renaşte din propria cenuşă şi îţi vei continua lungul drum ce ţi-a fost dat să-l urmezi. Vei pluti prin văzduh cu aripile mele, căci orgoliul trebuia să-şi găsească locul. Vei savura fiecare clipă a traiului tău cu pofta şi dorinţa mea de viaţă, vei vedea cu ochii mei, şi vei simţi cu pielea mea..
Căci nimeni nu mă cunoaşte mai bine ca tine. Tu eşti eu. Sau cel puţin, eşti cea care am fost odată. Un eu curat, fără amărăciune şi resentimente, un eu ce se bucură de nimicul său.
Iar când vei fi zburat îndeajuns, te rog, lasă o pană din aripile tale albe şi mari ca de înger nemurdărit de pata gri a destinului, să cadă în ploaie pentru mine.. şi va fi pătată din nou..

Învăţământul contemporan

A-nceput de ieri să cadă
Câte un elev pe stradă
Şi mai cad în continuare
De a tezelor teroare

Că au profă la română
O vacă proastă şi nebună
Şi la mate un mistreţ,
O clasă ca un coteţ

La fizică şi la chimie
Câte-o sperietoare vie
Numa' 3 ştiu ca să pună
Şi să urle pân' la lună

La istorie ce să faci?
Profu' te bagă în draci
Că la teze şi lucrări
Dă note la domnitori

Iar profa de geografie
Dobitoacă de când se ştie
La civică au un măgar,
Vânzător la aprozar
Vine ca să îi înveţe
Că-n guvern sunt numai zdrenţe

La muzică încă un tembel
Care cântă pentru el
La desen, o sclerozată
Vrea doar opere de artă

La latină au o ciumă
Mănâncă doar mătrăgună
Se uită la tine-o dată
Ai coşmaruri viaţa toată

Notă: Adaptare după "Iarna pe uliţă" de G. Coşbuc

Ştampila buclucaşă

După luptele seculare purtate între candidaţii la preşedinţie, după vorbele grele pe care şi le-au aruncat în public unu' altuia Băse şi Crinuţ, după sumele impresionante aruncate pe campaniile electorale, fluturaşi, pungi de plastic, brichete şi alte mărunţişuri care mai de care mai nefolositoare, a venit şi ziua mult aşteptată.

Sărbătoare mare a fost ieri. Nu religioasă. Ca oricare alta, o duminică obişnuită, dar totuşi ...specială. Mergeam pe stradă şi mă împiedicam la fiecare doi metri de băbuţele care şi-au scos paltoanele din tinereţe de la naftalină şi de bătrâneii care le însoţeau, îmbrăcaţi la 4 ace, purtând pălăriile de fetru din vremurile bune şi pantofii lustruiţi înnobilaţi prin învechire. Nu era greu să-ţi dai seama încotro se îndreptau.
Mergeau cu pas domol, dar hotărât... spre urne. Alegerile prezidenţiale din 2009 i-au convins pe toţi românii cu drept de vot să vină să-şi exprime opţiunile. În drum spre urne, românul s-a mai oprit să mai schimbe o vorbă, două cu vecinii.

N-am fost personal acolo, dar din câte am auzit, la secţiile de votare a fost o aventură în toată puterea cuvântului. Ştampilele au constituit o veritabilă probă de foc. Păreau confecţionate de copiii de la Cenaclul "Mâini (ne)Îndemânatice", în mare grabă. Şi, ori nu se uscase lipiciul bine, ori se terminase. Cui nu-i rămânea tuşul în palme, se alegea aproape sigur cu ..cauciucul ştampilei lipit de buletin. Sau, şi mai rău, aceasta dispărea ca măgaru' în ceaţă.
O fi fost făcătură? Sau poate o nouă găselniţă de fraudare a alegerilor aceste ştampile buclucaşe? Românii, însă, au votat cu hotărâre. S-au înghesuit. Au aşteptat ore în şir la cozi interminabile, au pus în urne buletine cu speranţe, buletine în care şi-au îngropat amărăciunea, deziluziile, şomajul şi facturile neplătite. Apoi au plecat acasă, au stat lipiţi de televizor, aşteptând cu sufletul la gură să vadă dacă votul lor a contat.
Şi uite aşa, a trecut românul proba ...ştampilei!

Moment de respiro (2)

Mă uitam la nişte clipuri pe YouTube, când am dat peste noua melodie a Rihannei, "Russian Roulette". Mie, una, îmi place la nebunie această piesă. Clipul este un pic demonic, aşa cum ne obişnuisem din "Disturbia", dar are un mesaj intens şi profund. În momentele de faţă, chiar mă regăsesc în versurile ei. Poate de aceea mi-a atras atenţia atât de mult şi m-am hotărât să-i acord un loc de cinste pe blogul meu.
Sper să vă gâdile şi vouă simţurile auditive.
Iar dacă nu vă place, asta e!

Preoţie

Un tânăr preot trebuia să ţină prima lui slujbă, drept pentru care era extrem de emoţionat, chiar a intrat în panică. Atunci, superiorul lui, Episcopul, văzându-l atât de stresat, l-a sfătuit ca înainte să se urce la amvon pentru predică, să pună un păhărel de vodcă în paharul cu apă, ca să se relaxeze şi să aibă curaj. Preotului i-a mers nemaipomenit la prima lui slujbă, dar când a ajuns acasă, a găsit pe masă o scrisoare din partea Episcopului, în care zicea:


Dragă Părinte, Fiule,

Mă bucur mult că ţi-a mers atât de bine la prima ta slujbă şi că ai ţinut cont de sfatul pe care ţi l-am dat, dar trebuie să-ţi fac anumite observaţii:
1) În acel pahar cu apă nu se pune nici gheaţă, nici felii de lămâie. În plus, eu ţi-am spus să pui puţină vodcă în paharul cu apă, nu invers...
2) Nu se foloseşte Biblia ca suport pentru pahar
3) Nu poţi să te ştergi la gură cu sutana, mai ales dacă nu porţi nimic pe dedesubt!
4) David l-a învins pe Goliat cu o praştie şi o piatră, nu poţi să spui că "i-a zburat fundul cu dinamita..."
5) Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt Bătrânul, Juniorul şi Stafia
6) Nu e frumos să-l numeşti pe Papa "Naşul"
7) Eva i-a dat un măr lui Adam, nu "i-a cedat"
8) Iniţiativa de a invita publicul să aplaude a fost bună, dar a fost exagerat să-i inviţi să danseze macarena şi să facă trenuleţu'
9) Apa sfântă se foloseşte pentru a binecuvânta, nu pentru a-ţi răcori ceafa!
10) Îţi amintesc că slujba trebuie să dureze circa o oră, şi nu două reprize de câte 45 minute fiecare.

Şi apropo, cel care era aşezat lângă tine şi pe care l-ai numit "travestit cu fustă roşie" eram eu.. în rest, nimic altceva, multă baftă în continuare.

Cu stimă deosebită,
Episcopul

Cizmuliţele

Un copil, la grădiniţă, încerca să-şi încalţe cizmuliţele. Pentru că nu se descurca, i-a cerut ajutor educatoarei. Cu tot trasul şi împinsul, cizmuliţele nu voiau nicidecum să intre. Până când a reuşit totuşi să-l încalţe, educatoarei i-au apărut broboane de sudoare pe frunte.
De aceea, aproape i-au dat lacrimile când copilul i-a spus: "Doamnă, dar sunt puse invers..." Într-adevăr aşa era.
Nu a fost cu nimic mai uşor să îi scoată cizmuliţele decât să i le pună. Totuşi, educatoarea a reuşit să-şi păstreze calmul până când cizmuliţele erau din nou încălţate, de data aceasta aşa cum trebuia. Însă atunci băieţelul a zis: "Cizmuliţele astea nu sunt ale mele!!"
În loc să strige la el: "De ce nu mi-ai spus??", în loc să-şi piardă cumpătul sau să abandoneze o cauză pierdută, educatoarea şi-a muşcat buza şi, încă o dată, s-a chinuit să-l descalţe. Când s-a terminat chinul descălţatului, băieţelul a adăugat: "Sunt cizmuliţele fratelui meu. Mama mi-a zis să le încalţ pe astea azi."
Acum educatoarea nu mai ştia ce să facă.. să râdă sau să plângă? A reuşit totuşi să strângă suficientă răbdare pentru a se lupta din nou cu cizmuliţele. Când, în sfârşit, a terminat să-l încalţe, înainte să-l trimită afară la joacă, femeia l-a întrebat: "Şi, acum, unde îţi sunt mănuşile? Trebuie să ţi le pui ca să poţi pleca afară!"
La care copilul răspunde: "Le-am băgat în cizmuliţe ca să nu le pierd..."

Decalogul tăcerii

1. Taci, dacă nu ai de spus ceva valoros
2. Taci, atunci când ai vorbit prea mult
3. Taci, până când îţi vine rândul să vorbeşti
4. Taci, atunci când eşti provocat
5. Taci, când eşti nervos şi iritabil
6. Taci, când intri în biserică, pentru ca Dumnezeu să-ţi poată vorbi
7. Taci, când pleci de la biserică, pentru ca Duhul Sfânt să-ţi poată imprima în minte lucrurile pe care tocmai le-ai auzit
8. Taci, când eşti ispitit să bârfeşti
9. Taci, când eşti ispitit să critici
10. Taci, cât să ai timp să gândeşti înainte de a vorbi

Piesa de teatru

Piesa s-a terminat. Orologiul bate ora 12:00. Cortina s-a tras peste scena prinsă în amintirea trecutului. Am rămas doar eu şi sunetul picăturilor de ploaie. Această nebunie de a lua totul de la început a devenit o obsesie.
Mai ştii cum era înainte? Viaţa era un joc de şah fără reguli, în care noi eram regele şi regina. Ceilalţi erau simpli pioni, iar noi conduceam totul după nişte reguli nescrise. Jocul era viaţa.. iar viaţa era un joc.
Dar cu piesa de teatru cum a rămas? A, da! Mi-am amintit! S-a terminat.. sala e goală.. iar afară plouă.. picăturile se aud de undeva de sus. Stau aşezată turceşte pe scenă şi privesc în public.. sau mai degrabă în gol, că s-a golit de mult încăperea. Nu a mai rămas nimeni şi nimic. Decât eu. Spectatorii au venit, au văzut piesa, au aplaudat la final că doar aşa e politicos, iar într-un final au plecat. Până şi ceilalţi actori au plecat, nu mai e nimeni în culise.
Mintea îmi zboară departe. Mă induce în eroare acest joc cu rol dublu. Scena îţi schimbă personalitatea. Ne prefacem zi de zi că totul e bine, ne lăsăm ghidaţi de nişte replici, urmăm un scenariu scris de altcineva.. un geniu nebun. Transpunem cu voce tare gândurile altcuiva.
Operă dramatică, cu final fericit. Doi termeni care se contrazic, părerea mea. Adică.. automat dacă e dramă, n-are cum să aibă final fericit.. sau poate că da. Dar ce se întâmplă după ce se trage cortina? Sau când luminile se sting şi pe scenă, în luminile reflectoarele stinse, rămâne doar singurătatea? Îşi face simţită prezenţa "Realitatea", asta se întâmplă! Sau "Rolul Doi"!
Dar cu noi ce se va întâmpla? Doi străini, care totuşi, pare că se cunosc dintotdeauna. Noi doi.. doi copii care visează la soare după ploi. Am preferat să îngropăm trecutul în culise. Ne stăpâneşte un orgoliu nebun ce preia controlul jocului. Mândria. Am ajuns să purtăm un război de priviri şi indiferenţă. Dar ne-am schimbat. Cândva, luptam amândoi pentru acelaşi lucru, credeam că orice război e mai uşor în doi. Acum, însă, războiul este purtat între noi, care cândva eram aliaţi. Suntem fideli unui scenariu care nici măcar nu se potriveşte cu actorii investiţi cu responsabilitatea de a-i da o logică. Ne rănim reciproc cu replicile scrise în scenariu. Şi nu ne dăm seama de asta. Dar sunt vorbe care dor, ce nu vrem să ni le spunem, dar totuşi, ele sunt scrise în scenariu, iar noi trebuie să-l urmăm. La fiecare repetiţie, facem ce ne îndrumă regizorul, deşi ne doare pe zi ce trece din ce în ce mai mult... Nu mai pot suporta! Nu mai pot uita! Nu mai pot ierta! Nici pe mine, nici pe tine!
Tot ceea ce părea atât de puternic, acum atârnă de un fir de aţă. Pasiunea pentru această piesă mă ţine legată de rolul meu dublu. Acele ore când mă rup de realitate, aflându-mă la câţiva kilometri depărtare de sala teatrului, mă ţin în viaţă. Mă alimentez dintr-o speranţă zadarnică.

Sentimente

O zi specială.. pentru mine.. pentru tine.. pentru noi.. şi pentru că m-am săturat de cadouri materiale, m-am gândit să-ţi ofer ceva puţin diferit..

Mi-e dor...

Aş vrea să-mi fii aproape, să-ţi sărut ochii plânşi şi trişti,
Să-mi sprijin fruntea iar de tine să mă conving că mai exişti.
Şi-n taină să-mi ascund tristeţea în zâmbetul ce ţi-a înflorit
Pe buzele ce-ntr-un sărut, trezesc fiori din vremea-n care ne-am iubit

Aş vrea să vezi că-i primăvară şi iarăşi florile-ţi zâmbesc,
Iar din cenuşa astăzi stinsă renaşte totul şi-i firesc.
Copacii iarăşi au păduri, cu tril de păsări în perechi
Ce consfinţesc metamorfoza acelor ritualuri vechi.

Eu încă te aştept sub luna ce-a tăinuit iubirea noastră,
Lăsând să curgă râuri multe din apa limpede albastră.
Aş vrea să-mi fii acum aproape, să-ţi mângâi părul răvăşit
Şi-n taină să strivesc sărutul pentru care te-am iubit.

Iubire, vino singur, nimic din amintiri tu să nu iei cu tine
Cu cât vei fi mai blând, cu-atâta totul e mai bine.
Şi vom chema din largul mării pescarii drumul să ne-arate
Ca să lăsăm în urmă totul, iubindu-ne cât mai departe...

Cu drag din drag te voi chema mereu în marea veşnicie
Acolo, ca şi aici, iubire ca a noastră nu poate să mai fie.
Sărut lângă sărut, am pus mantia ce trupul tău îl înfăşoară
Şi aş începe iar şi iar să-ţi sărut fiinţa toată ce astăzi mă-nfioară.

Aş vrea să-mi fii acum aproape
Mi-e dor de tine... pentru a câta oară?

Vreau să te găsesc...

Draga mea,

Astăzi dimineaţă când te-ai trezit din somn eram lângă patul tău, în lumina soarelui, care ţi-a inundat camera. Am sperat în acel moment că îmi vei spune cum se cuvine: "Bună dimineaţa!", dar n-ai făcut-o. M-am gândit că poate era prea devreme şi de aceea nu ai putut vedea. Am încercat să-ţi atrag atenţia când, grăbită, ai deschis uşa şi ai plecat. Ţi-am sărutat obrajii cu boarea dimineţii, am revărsat asupra ta mireasma dulce şi parfumată a florilor, ţi-am murmurat o melodie de dragoste prin gingaşul ciripit al păsărelelor.
Mai târziu, peste zi, te-am privit duios, mergând preocupată şi discutând aprins cu cei care te întâlneai. Ah, cât aş fi vrut să schimbi şi cu Mine câteva cuvinte, dar ai trecut pe lângă Mine grăbind pasul, fără să Mă bagi în seamă.
După-amiază, fiindcă era cald, ţi-am trimis o ploaie înviorătoare şi ţi-am strălucit fiecare picătură de ploaie. Am strigat din Ceruri cu glas de tunet, doar, doar Mă vei auzi cumva. Zadarnic. Apoi, ţi-am pictat un curcubeu fermecător în mijlocul norilor Mei şi Mi-am zis: "Cu siguranţă Mă va vedea!", dar n-ai făcut-o... nu M-ai vazut.

Seara, la sfârşitul zilei, ţi-am trimis un minunat apus de soare, crezând că Mă vei privi. Te-am căutat atât de mult cu privirea miilor de stele strălucitoare, nădăjduind că Mă vei vedea şi că îţi vei întoarce privirea spre Mine, dar am rămas întristat de nepăsarea ta şi de data aceasta.
În sfârşit, noaptea... la culcarea ta, am revărsat peste tine lumina lunii, ca să-ţi amintesc că nu te pot uita. Am sperat ca măcar acum să-Mi vorbeşti.. acum înainte de a adormi, dar ai tăcut si de data asta.. şi nu Mi-ai spus niciun cuvânt. M-a durut purtatea ta, totuşi am continuat să stau la căpătâiul tău, trist, spunându-mi că a doua zi dimineaţă îmi vei observa prezenţa şi îmi vei acorda puţină atenţie.
Astfel am continuat să Mă descopăr prin tot felul de căi şi procedee, sperând că într-un final Mă vei dori şi vei hotarî să fii cu Mine, să fiu păstorul tău. Eu pot să-ţi port de grijă ca nimeni altul, să te păzesc şi să te călăuzesc în siguranţă. Dragostea Mea pentru tine este mai adânca decât marea şi mai înaltă decât cerurile. Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea. Vreau să Mi te dăruieşti şi am atâtea să-ţi spun şi să-ţi împărtăşesc.
Nu Mă poţi respinge! Vino-ţi în fire şi întoarce-te la Mine, ca să te pot binecuvânta şi să-ţi asigur o viaţă nouă, trăita în pace şi în linişte deplină! Pentru binele tău, te rog să-Mi răspunzi cât mai curând cu o inimă larg deschisă!

Al tău prieten bun, care te iubeşte,
Iisus Hristos

Goana după inel

Este o dimineaţă rece şi ploioasă de octombrie. Puţin cam prea frig pentru perioada asta. Dar personajul nu lasă o simplă ploaie să-i strice planurile. Aşa că se îmbracă agale, se încalţă cu greu, îşi deschide umbrela şi pleacă spre şcoală prin ploaia care nu dădea semne să se oprească. Iar vântul care bătea din ce în ce mai tare, îi confirma teoria. Personajul, pe nume Monica, ajunge în sfârşit la metrou. Aşteaptă vreo 10 minute, după care apare şi metroul în staţie. Peste aproximativ 15 minute, "suspecta" se află deja la Piaţa Unirii. Coboară din metrou cu greu şi încearcă să se strecoare prin mulţime. Urcă scările, iar ceva îi atrage atenţia: era băiatu' cu ringu' care face prezenţa în fiecare dimineaţă. Mulţimea din faţa ei se îmbulzeşte imediat peste teancu' de ziare, că doar erau moca, ce mama lor.. şi mai-mai să-l omoare pe bietu' băiat, care săracu' n-avea nicio vină că nu avea mai multe ziare să mulţumească toată suflarea omenească la prima oră a dimineţii. Şi, bineînţeles, că şi fata noastră vroia să apuce un ziar, aşa că îşi întindea gâtu' şi mâinile peste lumea care se îngrămădea acolo de parcă se dădeau covrigi gratis, nu ziare.. cel puţin ăia ţin de foame, nu ca ziaru' pe care îl răsfoieşti puţin, vezi că nu e nimic interesant şi în cel mai bun caz, citeşti horoscopu' care şi ăla cred că e făcut la o cinzeacă de vodcă sau de rom.. nu de alta, da e scris la vrăjeală, sunt sigură.. niciodată nu se potriveşte!

În fine, ideea era că.. frate, ăştia sunt în stare să se ia la bătaie pe nişte ziare care oricum nu conţin nimic interesant (cu toate că mai găseşti şi articole mai de Doamne-ajută, da' nu întotdeauna) şi am ajuns la concluzia că e risipă de hârtie şi de tuş, iar tipografiile consumă energia aiurea ca să publice toate prostiile.. da bine, având în vedere "că-i moca, bre" la ce să m-aştept.. vorba aia, mulţumeşte-te cu ce ai!
Şi da, iar am luat-o pe arătură.. am reuşit să apuc şi eu un ziar într-un final, fără să scap necălcată pe adidaşii mei albi imaculaţi proaspăt spălaţi cu o seară înainte din păcate. Şi m-am abţinut eroic să nu scot nişte vorbe "de dulce" aşa la prima oră.. mi-am muşcat limba şi am plecat mai departe, că oricum întârziasem la prima oră. Şi chiar nu merita efortu' să m-apuc să mă cert cu toţi ţăranii de la Piaţa Unirii DOAR pentru un amărât de "ring", fără de care sigur aş fi supravieţuit în ziua respectivă.. da' aşa ca fapt divers..

Scurt şi la obiect

1. Care este lucrul pe care nu ai vrea să-l schimbi niciodată la tine?
Caracterul.. aşa temperamentală şi impulsivă cum sunt, îmi place de mine. Dacă nu eu, atunci cine? Mă uit în oglindă şi zic: "Mă bucur că sunt eu şi nu tu!"

2. Primul film care îţi vine în minte acum?
"Criminal Minds".. mă întreb oare dacă merită osteneala să-mi pierd vremea uitându-mă la 7 sezoane.. da' deja am downloadat 3 sezoane, aşa că, poate merită!

3. Ce ai desenat ultima oară?
Desenez de obicei din lipsă de ocupaţie, de plictiseală, mai ales în ore.. ar trebui să-mi vezi caietu' de istorie.. e plin de "notiţe" (ăsta de mai jos e caietu' de română)

4. De câte ori ai spus “te urăsc”?
De câteva ori.. şi de fiecare dată a fost la nervi.. şi de atunci încerc să număr până la 10 şi să mă gândesc de un milion de ori înainte să izbucnesc

5. Cu ce personaj din literatură te identifici?
Cu Otilia Mărculescu.. sunt o adevărată enigmă.. chiar de neînţeles

6. Cât de bine te înţelegi cu tine?
Nu încerca niciodată să înţelegi ce-i în capu' altora!

7. Descrie în cinci cuvinte o persoană dragă ţie
Şaten, ochi căprui, responsabil, încrezător

8. Dacă ar fi să scrii o carte, ce titlu ar avea?
"Depăşind orice obstacol"

Moment de respiro (1)

Mă uitam aseară la Ghost Whisperer, serialu' ăla cu Melinda, tipa care poate vorbi cu morţii şi pe care îi ajută să treacă dincolo. Şi într-unul din episoade, era melodia asta, care mi-a plăcut la nebunie.. şi pe care m-am gândit să o postez aici pentru un moment de respiro... so, enjoy!

O inimă care la doi se împarte

"În vis, este după-amiază târziu, iar umbrele se măresc din ce în ce mai mult pe peluza verde. Avem o casă mare şi veche, cu mulţi copaci.. este o stropitoare pe peluză. Eu mă legăn într-un hamac, lăsandu-mă în voie, într-o după-amiază de duminică. Tu stai pe o pătură aşezată pe iarbă, bând cea mai rece şi cea mai dulce limonadă. Nu din aceea făcută din prafuri care se vinde la pliculeţe. Nu... o limonadă adevărată! Din lămâi proaspăt stoarse, cu zahăr adevărat şi cu multe cuburi de gheaţă. Avem un băieţel stând lângă noi. Este cel mai special băieţel din lume. Sunt nori mari şi pufoşi pe cer. Nu avem unde să mergem.. n-avem nimic de făcut. Doar stăm acolo, vorbind despre nimicuri. Despre cum trec momentele plăcute. Ne amintim de toate locurile pe care le-am vizitat.. şi facem o listă cu cele unde vrem să mergem..." (Love.Lies.Bleeding.2008)

Aşa începe unul din filmele care i-a captivat, film pe care l-au văzut împreună într-o după-amiază ploioasă de duminică.. stând îmbrăţişaţi, pentru ca apoi să adoarmă fermecaţi de Brian Geraghty şi Jenna Dewan.. sau poate doar de mângâierile şi parfumul lor. Stăteau în pat, la căldură, ascultând ploaia care stropea geamul cu picături din ce în ce mai mari şi vântul care sufla cu putere, îndoind crengile copacilor...


Ca doi copii, erau aproape unul de celălalt, protejându-se.. şi nu numai atunci, în momentul acela. Ci mereu. Ştiau că împreună vor putea să învingă toate greutăţile şi să treacă peste toate obstacolele care aveau să le iasă în cale. Erau puternici, luptau unul pentru celălalt. Gândurile le zburau departe. Şi vorbeau, îşi făceau planuri, visau... şi la urma urmei, de ce n-ar fi făcut-o? Visele nu le puteau fi furate de nimeni. Puteau îndrăzni să viseze. Au învăţat că orice război e mai uşor în doi.. ei, doi copii care visează la soare după ploi, două suflete rătăcite printre speranţe, îşi împărtăşeau sentimentele ţinându-se în braţe.


Se iubeau, dar lumea era invidioasă. Au încercat să nu dea atenţie răutăţilor de zi cu zi pe care le întâmpinau. Simţeau că aripile le sunt tăiate, dar nu s-au dat bătuţi. Sentimenetele lor erau sincere, se iubeau cu adevărat, aşa că au făcut tot posibilul să uite cele întâmplate. Ca doi copii, ei din când în când se mai certau.. şi tot ca doi copii ei se împăcau. Aveau momente când simţeau că nu mai pot să ajungă până la nori. Dar, împreună, au reuşit să vadă din nou lumina soarelui din zori, după o noapte rece care le-a dat fiori.

Mult zgomot pentru nimic

Nu credeam că o să ajung să scriu despre aşa ceva. Dar, oficial, simt că nu mai pot, nu mai rezist! Peste tot unde mă duc, aud mereu aceeaşi tâmpită discuţie. Cu şi despre BAC. Deci m-am săturat! Nu înţeleg de ce se face atâta vâlvă pe tema asta. La urma urmei, e DOAR un examen. Îl iei.. bine, bravo, felicitări, mergi mai departe. Nu-l iei.. îl mai dai o dată în toamnă. Nu-l iei nici atunci, îl dai la anu' în vară. Şi tot aşa, până îl iei.

Ce optimistă sunt! Şi modestă, n-am ce zice. Nu, da acu pe bune. Mi-a făcut profa de română capu calendar. Pardon, rectific.. ne-a făcut, mie şi colegilor mei. Se stresează ea mai mult ca noi. Frate, la urma urmei, suntem şi noi conştienţi că avem bacu, da dacă atât ne duce bibilica.. ce să facem? Eu una n-am pretenţii.. nu vreau să iau 9 şi 10.. poate doar la geografie, că e mândria mea, ce naiba. În rest, mă mulţumesc şi cu 7-8 sincer. Şi mă enervează că alţii vor să-mi bage cartea în cap cu pumnu' ..că tot ca mine fac, şi tot cât o să vreau eu o să învăţ.. aşa că, lăsaţi-o mai moale, stresaţilor!

Şi într-o zi mă enervasem în aşa hal, că am început să fac o criză de nervi, să plâng şi să fac ca toţi dracii, că vezi doamne, eu nu iau bacu. La oral adică, la română, că nu ştiu să vorbesc, că o să am emoţii, că n-o să ştiu ce să zic, bla bla. Pân' la urmă mi-am revenit şi mi-am zis că na, ce-o fi, o fi. Doar n-oi fi eu prima şi ultima care pică bacu. Da acu' pe bune, cu aşa profesori handicapaţi şi tâmpiţi, ce să faci? Mai mult mă sperie, decât să mă liniştească! În loc să mă încurajeze, îmi zic ei dinainte cât e dracu de negru. Poate chiar nu mă interesează! Eu poate îl văd în nuanţe..

Cea mai trăznită zi!

Te plictiseşti? Cauţi ceva care să te distreze? Am eu ceva pentru tine.. dar mai întâi, îţi dau un sfat! Ţine-te bine de scaun să nu cumva să cazi de pe el râzând în hohote!

Aşa funcţionează:
1. Completezi rândurile de la 1 la 16
2. Scrie exact ce-ţi vine în minte pe moment
3. Nu sta să te gândeşti prea mult la un răspuns
4. Foloseşte cuvintele pentru a umple spaţiile goale din textul de mai jos
5. Distracţie plăcută!

Mai jos, sunt răspunsurile mele! Încearcă şi tu jocu' şi vezi ce iese! Eu m-am amuzat copios când am citit rezultatul final!

1) Verb la infinitv care are legătură cu sportul: A DANSA
2) Adjectiv: OBOSIT
3) Numele prietenului tău: SABIN
4) O culoare: PORTOCALIU
5) Produs cosmetic: RIMEL
6) Fel de mâncare: CRISPY STRIPS
7) Obiect de îmbrăcăminte: BLUGI
8) Număr între 1 şi 12: 7
9) Mijloc de transport/vehicul: PORSCHE CARRERA GT
10) Clădire/locaţie: TAJ MAHAL
11) Verb: A MÂNGÂIA
12) Parte a corpului: COAPSĂ
13) Ceva ce îţi doreşti de ziua ta: TEQUILA
14) Animal: TIGRU
15) Numele unui star: EMINEM
16) Obiect: PREZERVATIV

Eşti în parc pentru a dansa (1). Chiar când tu, total obosită (2), vrei să faci o pauză, apare de după colţ Sabin (3). Te complimentează, apropo de cât de portocalie (4) este pielea ta şi îţi cere un rimel (5). Refuzi politicos şi propui să mergeţi împreună să mâncaţi crispy strips (6). Înainte de asta, totuşi, ai să te îmbraci repede cu blugi (7). Şapte (8) ore mai târziu, prietenul tău te aşteaptă în faţa casei cu un Porsche Carrera GT (9). Mergeţi la Taj Mahal (10). Acolo el începe să te mângâie (11). Văzându-te visătoare, prietenul tău îţi pune cu grijă mâna pe coapse (12). Zâmbitor, scoate din buzunarul de la pantaloni o sticlă de tequila (13) şi îţi agaţă mândru cadoul în jurul gâtului. Deodată, vă taie calea un tigru (14). "Ăsta e Eminem (15)!", strigă prietenul tău. Îşi scrie repede numărul de telefon pe un prezervativ (16) şi îţi pune respectivul obiect în mână. Apoi dispare cu animalul sub braţ. Rămâi înmărmurită şi te gândeşti: "Ce întâlnire nebună!"

Aproape o şoaptă

Pe măsură ce creşti, realizezi că până şi persoana care nu trebuia să te dezamăgească, probabil o va face. Vei avea inima frântă cel puţin o dată. Iar când o vei mai păţi, va fi din ce în ce mai rău. Vei frânge şi tu inimi, aşa că adu-ţi aminte cum era când sufereai. Şi gândeşte-te de zece ori înainte de a face un lucru.. vorba croitorului: "măsoară de trei ori, taie o dată!" Te vei certa cu cel mai bun prieten. Îţi vei învinui noul iubit pentru greşelile pe care le-a făcut predecesorul său. Vei plânge pentru că timpul trece prea repede. Şi, poate, vei pierde pe cineva drag.

Vorbe dulci sunt uşor de spus. Lucruri drăguţe sunt uşor de cumpărat. Dar oameni de treabă şi în care poţi avea încredere sunt mai greu de găsit.
Viaţa se termină când tu încetezi să visezi. Speranţa moare când tu încetezi să crezi. Dragostea se termină când încetezi să mai ţii la persoana respectivă. Prietenia se sfârşeşte când nu mai există comunicare.
Aşa că împarte şi bune, şi rele cu cine crezi că merită şi îţi este prieten. Iubeşte fără condiţii, ca şi când nu ai fi avut niciodată inima frântă. Vorbeşte fără intenţii sau pentru a lăsa cine ştie ce impresii. Dăruieşte fără să ai un motiv anume. Învaţă să ţii la cineva fără a avea un motiv anume sau fără a-ţi cere explicaţii pentru asta. Căci toate acestea sunt inima adevăratei prietenii!

Aşa că, profită din plin! Trăieşte fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima! Nu te gândi la viitor.. nu dezgropa trecutul.. trăieşte prezentul! Râzi mult! Fă-ţi o mulţime de poze astfel încât în zilele când te vei simţi singur, să te uiţi la ele şi să realizezi ce oameni minunaţi ai, de fapt, lângă tine! Cumpără-ţi ceva care te face fericit, chiar dacă nu ai neapărat nevoie de el.. doar simplul fapt că ţi-l doreşti, ar trebui să te motiveze să nu mai stai pe gânduri.
Uită supărările! Lasă deoparte regretele! Pentru că pentru fiecare şaizeci de secunde cât stai supărat, pierzi un minut din viaţă, pe care nu ţi-l mai poate da nimeni înapoi!

Ce-i prea mult, strică!

Britney Spears Lyrics

Niciodată nu poţi fi destul de precaut. Aşa obişnuieşte mama să-mi zică de fiecare dată când fac vreo prostie. Sau mai multe. La rând. Şi nu-mi dau seama. Sau poate că da, dar nu-mi pasă. Şi la urma urmei, de ce mi-ar păsa? Da, ştiu, sunt o iresponsabilă, mi s-a mai spus! Şi nu e vorba că fac în ambiţie sau doar ca să-i enervez pe cei din jur cu câte ceva. Pur şi simplu, îmi place să risc, îmi place să-mi trăiesc viaţa fără să mă gândesc prea mult la ziua de mâine. Trăiesc prezentu' ...nu mă gândesc la viitor, iar trecutu' îl las în urmă. Problema e că nu toată lumea gândeşte ca mine. Nici părinţii, nici prietenii, nici iubitu' ..şi vor să mă protejeze de "lupul cel rău" şi de "realitatea crudă". Dar câteodată, simt că mă sufocă cu atâta protecţie. Simt că nu mai pot să respir. Şi m-am cam săturat. Vreau să văd viaţa aşa cum e, bună sau rea. Nu mă ajută cu nimic dacă mi se ascund lucruri sau mi se interzice să fac cine ştie ce doar pentru că "nu e bine". Dar ei o ţin una şi bună că de ce să mă lovesc singură de probleme când pot să stau frumuşel în banca mea şi să evit totul.
Trebuie să fac greseli, să învăţ din ele, să mă descopăr pe mine... ce-mi poate pielea, care-mi sunt limitele... ce ar trebui să fac cu viaţa mea. De unde să ştiu ce e bine şi ce nu, dacă ceilalţi mi le servesc direct pe tavă şi-mi spun mereu: "nu face aia.. nu face asta.. nu e bine.. eu am trecut prin asta şi ştiu cum e.. îţi vreau doar binele.. nu vreau să păţeşti şi tu ce am păţit eu.." Sau altele gen: "nu ţi-am spus unele lucruri doar pentru că am vrut să te protejez!" sau "nu ştiam că poate fi altfel.. nu vroiam sa suferi iar!"etc.
Nu-mi place să trăiesc în basme, şi nici să-mi construiesc o lume plină de unicorni fermecaţi, prinţi cu stele în frunte şi finaluri fericite. Dacă stau să judec la rece, chiar nu există finaluri fericite decât în filmele americane cu oameni care şi-au găsit "jumătatea" sau mai ştiu eu ce alte porcării hollywood-iene. Adică, hai să fim serioşi! O viaţă fericită, fără necazuri, fără griji, fără certuri şi supărări.. şi mereu cu zâmbetul pe buze? N-am auzit de aşa ceva! Şi nici n-o să aud vreodată.
Eu una, m-aş plictisi să am parte de aceleaşi lucruri mereu sau să mănânc lapte şi miere în fiecare zi. M-aş sătura la un moment dat. Vreau să gust şi alte arome, nu numai dulce. Poate nu-mi place să mănânc dulce. S-a gândit cineva la asta? Poate îmi place mâncarea picantă cu sos extra iute.
Şi să nu se înţeleagă greşit. Îmi pare bine şi mă bucur că există persoane pe care mă pot baza la nevoie.. dar câteodată mai am nevoie de singurătate.. de momente în care vreau să fiu singură.. fără să fie cineva lângă mine să-mi reproşeze când greşesc cu replica nemuritoare: "vezi? ţi-am zis eu!" Şi tocmai de asta vreau sa fiu lăsată în pace. Adică apreciez un sfat pe care-l primesc de la cineva care chiar merită, dar asta nu înseamnă că o să-l şi urmez.

Crezul elevilor

Cred într-una sfântă matematică
materia tuturor notelor rele
dezlegate şi nedezlegate.
Şi într-una sfântă geometrie,
care din matematică se trage
mai înainte de toate obiectele.
Lumina întunecată
şi ştiinţa blestemată,
care de-o fiinţă cu contabilitatea,
prin care toate s-au făcut
care pentru noi şi pentru a noastră suferinţă
a reuşit în şcoală
şi s-a întrupat în manuale
Biblia profesorilor şi spaima elevilor
şi a reuşit în zilele lui septembrie
şi a încheiat un an întreg
şi a înviat în prima zi după vacanţă.
Şi s-a urcat la catedră
să orânduiască pe cei trecuţi în clasa următoare.
Şi iarăşi o să vină cu mărire şi slavă
să judece pe cei slabi
a căror situaţie n-a mai fost încheiată.
Mărturisesc într-un sfert de oră
copierea unei teze pentru a scăpa
de sfânta corigenţă!

P.S. M-am distrat pe cinste prima dată când am citit parodia asta.. şi m-am gândit să împart şi cu voi bucuria mea.. sper să vă placă (asta dacă n-o ştiaţi deja).. am publicat-o de dragul vremurilor bune din generală..