Ţi-am uitat numele,
Ţi-am uitat chipul
A fost greu, dar am reuşit cu timpul.
Am dat uitării al tău sărut
Şi-a ta îmbrăţişare,
Iar acum îmi caut drumul înapoi spre soare.
Am alungat din suflet
Dragostea ce ţi-o purtam cândva
Când am aflat că eşti deja cu altcineva.
Melodiile ce le ascultam împreună
I le dedici acum ei
Nu mai fii aşa ipocrit, vrei?
Am uitat cum îmi vorbeai,
Vocea calmă ce-o aveai
Şi vorbele pe care le spuneai.
Am crezut că vei pleca,
Că niciodată nu te voi mai vedea,
Însă nu a fost aşa.
Şi deşi spun c-am uitat,
Că trecutu-n spate l-am lăsat,
Parcă totul se întoarce,
Aminitirile mă ţin pe ace...
O întrebare mereu în cap îmi vine
De ce nu am uitat de tine?
17 februarie 2010
13 februarie 2010
Telefonul anonim
O seară obişnuită, ca oricare alta. Chiar nu mă aşteptam să se întâmple ceva deosebit. Însă, am avut nevoie de încă o dovadă care să mă facă să cred că într-adevăr lucrurile la care nici nu te aştepţi, se întâmplă vrând-nevrând.
Stăteam în pat, îmi vedeam de treaba mea, mă gândeam la ale mele... când deodată, aud telefonul cum sună şi mă trezeşte din visare. Mă uit pe ecran şi ce văd? "Număr privat vă apelează" Primu' instinct a fost să resping apelul, însă nu ştiu ce m-a făcut să îmi mut degetul de pe butonul roşu pe cel verde şi să răspund:
- Alo, da?
- ...........................
- Alo! încerc eu din nou, poate nu mă auzisei.
Din nou linişte. Din nou spun "alo". Şi o voce cunoscută îmi răspunde "mda.." Era o voce familiară, dar totuşi, ceva era diferit în timbrul vocal. Deşi foloseai numai monosilabe gen "mhm, mda,..." pot să spun că aş recunoaşte-o dintr-o mie. Primul gând mi-a zburat înainte să-l pot opri la ...tine. Şi totuşi, nu eram sigură. Inima o luase razna. Simţeam cum bate atât de tare de parcă vroia să-mi spargă pieptul. Mintea îmi spunea să închid telefonul, însă n-am ascultat-o. Mi-am urmat intuiţia şi am păşit în necunoscut.
Aşa am intrat în jocul tău. Mi-am zis că vreau să văd până unde poţi să mergi. Şi să aflu de ce încă mă mai cauţi dacă nu mai vrei să ştii nimic de mine. De ce după atâta timp? De ce mă suni cu număr privat? De ce nu ai avut curajul să-ţi laşi măcar o singură dată masca şi să te arăţi aşa cum eşti de fapt?
Îţi puneam diverse întrebări, dar din păcate, tu răspundeai doar afirmând sau negând şi numai la întrebările care-ţi permiteau să foloseşti ciudatele "mhm"-uri. Ciudate, misterioase şi enervante în acelaşi timp. Şi pe măsură ce începeam să-mi pierd răbdarea şi să mă învălui în mister, parcă mă ambiţionam mai tare să stau pe fir şi să aflu cine naiba era Mr. Anonimus. Adică tu.
Am vorbit cred că mai mult de o oră. Lucru pe care nu-l fac prea des, nici măcar cu prietenii cei mai buni. Cu atât mai puţin cu anonimii. Dar începusem să câştig teren după vreo 15 minute în care ne-am jucat de-a şoarecele şi pisica. Aşa că am reuşit să-l fac pe Romeo să-şi dea drumu' la limbă. Şi uşor, uşor a început să mai adauge şi alte cuvinte pe lângă "mda" sau "mhm". Însă vocea tot schimbată o avea. Şi nu pentru că ar fi fost altcineva, ci pentru că aşa vroia el.
Bun, mi-am zis că poate e o regulă a jocului. Tu ştiai cine sunt. Eu nu ştiam cine eşti. Sau cel puţin aşa pretindeam, iar din câte spuneam, începusei şi tu să crezi că habar n-am cu cine vorbesc. Însă te înşelai amarnic. Lucru pe care l-ai realizat la puţin timp după ce te-am întrebat de ce nu vorbeşti normal şi te prosteşti aşa.
- Mhm... mhm... ţi-ai dres glasul, după care ai adăugat... sunt răguşit, asta e vocea mea!
- Mda, ai răguşit de la Dunhill'u ăla negru pe care-l fumezi! am zis eu.
- Văd că uşor-uşor cam începi să te prinzi cine sunt! mi-ai spus cu zâmbetu' pe buze.
Da, ştiu, nu te vedeam, dar din tonu' vocii mi-am dat seama că aveai un zâmbet în colţu' gurii.
- Mi-am dat seama de la bun început cine eşti, scumpule! Am vrut doar să-ţi arăt că şi o fată poate juca mai bine decât un băiat! Poate chiar mai bine!
Şi totuşi, nu mai credeam nici eu ce spun. Pentru că mă sucise şi mă răsucise de mă ameţise. Ba era el, ba parcă nu era el. Simţeam că înnebunesc. Însă vocea îmi era calmă. Mă stăpâneam cu greu să nu izbucnesc. Am tras aer în piept, am numărat până la 10 şi m-am calmat. Cât de cât. Moment în care încercam să mă conving pe mine însămi că tipu' greşise număru' şi că nu eram eu cea pe care o căuta. Parcă îmi ghicise gândurile, pentru că imediat mi-a spus:
- Stai liniştită, ştiu cine eşti! Şi nu, nu am greşit număru'!
Din nou starea de nelinişte şi de confuzie. După o clipă de tăcere, mi-am zis că trebuie să schimb arma războiului. Aşa că ţi-am pus câteva întrebări la care numai tu ai fi ştiut răspunsul, dacă într-adevăr erai tu, şi nu vreun tip pus pe farse.
- Cu ce eşti îmbrăcat?
- Doar o pereche de boxeri, mi-ai spus.
- Ce culoare?
- Bleu.
- Aha...
- Da, culoarea ta preferată!
- ......................
- Nu mai zici nimic?
- Hmm... ce ţi-am zis când ne-am întâlnit prima oară?
- Că îţi place vocea mea, că e calmă şi te linişteşte.
- Ce-ţi spuneam de fiecare dată când erai deprimat?
- Îmi cântai "Mockingbird"
- .....................................
- Da? Altceva? Ascult...
- De unde ştii toate astea? De ce nu vrei să recunoşti cine eşti? De ce nu-mi spui odată cum te cheamă? Nici măcar nu ştii cine sunt eu!
- Dar...
- Lasă-mă să termin! .....e o coincidenţă prea mare să-mi spui asemenea lucruri pe care numai o singură persoană le ştia. Iar eu nu cred în coincidenţe!
- Moni, te-ai gândit vreodată că... ?
- NO SIGNAL -
11 februarie 2010
Plimbare cu trenul
Ora 5 a.m. Afară e încă noapte, şi e frig. Mergeam pe stradă, tocmai plecasem din club şi abia aşteptam să ajung acasă, să dorm. Eram obosită, mă dureau picioarele de la cât dansasem, iar vântul împrăştia mirosul de ţigară din părul meu. Nu ştiu dacă eram într-adevăr beată, poate doar ameţită. Băusem doar 3 shot-uri de tequila, unu' după altu' şi vreo două pahare mari cu whisky sec. Deci da, poate eram beată şi ameţită de la cât fumasem. De ceilalţi nu mai spun. Cred că erau mai rău ca mine. Nu le mai păsa de cei din jur. Oamenii se simţeau bine, n-aveau nicio treabă, erau în lumea lor. Şi în loc să mergem şi noi acasă ca nişte oameni normali ce (nu) suntem, unu' dintre ei se trezeşte să spună:
- Frate, hai să mergem la munte!
M-am opus categoric. Nu puteam să concep aşa ceva. Numai de munte nu-mi ardea mie! Să fim serioşi! Tot ce vroiam să văd în faţa ochilor erau un pat confortabil, o pernă pufoasă şi o plapumă călduroasă.
Însă degeaba. Nu m-au lăsat să mă duc singură acasă. Aşa că, în loc să ajung în Berceni, am ajuns pe la Gara de Nord. Parcă vorbeam cu pereţii, ei deja nu mă mai ascultau, nu vroiau să-mi audă motivele pentru care nu vroiam să merg cu ei la munte.
- Haide, măi, stăm doar o noapte, ne întoarcem a doua zi dimineaţa! O să fie tare, nici n-o să ţi se simtă lipsa!
- Dar... nu vreau... adică, nu pot să plec aşa... ce-o să zică mama...? încercam să îndrug nişte minciuni mai mari ca mine pe care nici eu nu le credeam.
Şi, bineînţeles că nici ei nu credeau ce spuneam. Aşa că am ajuns, mai mult fără voia mea, pe peron. Şi aşteptam trenul care trebuia să ne ducă la munte. Soseşte într-un final. Era un tren roşu-vişiniu, şi avea numere ciudate pe el. De fapt, toate erau numerotate. Ne-am urcat, aşadar, şi trenul a plecat. După nici 5 minute, se trezeşte unu' să spună:
- Bă nene, nu suntem în trenu' care trebuie!
- Cum dracu' mă? Păi şi ăsta unde ne duce? răspunde una din fete.
- Nu ştiu, fato, da' cel mai bine ar fi să coborâm la prima şi să schimbăm "macazu"
Lucru pe care l-am şi făcut de altfel. Am coborât toţi din tren exact la staţia următoare. Eu mă simţeam ciudat. Eram nervoasă, agitată, neliniştită... mi-era teamă, şi nu ştiam de ce. Ei n-aveau niciun stres. Abia aşteptau să ajungă la munte. Şi se pare că situaţia era al dracu' de amuzantă. Mai ciudat era că a trebui să alergăm din peron în peron pentru a ajunge la trenu' "care trebuia". Şi am apucat să ne urcăm în el în ultimu' moment.
Mai bine n-o făceam. Priveliştea din vagonu' respectiv era dezgustătoare.. parcă nimerisem într-o mahala. Erau numai bărbaţi, toţi beţivi, golani, nespălaţi... duhneau a băutură îngrozitor de simţeam că mai am puţin şi vărs toată tequila şi tot whisky'ul pe care le băusem. Erau îmbrăcaţi în nişte haine ponosite, arătau în ultimu' hal. Prietenii mei, însă, au făcut abstracţie şi s-au priponit pe bara de la geam şi se zgâiau afară râzând zgomotos. Eu am încercat să mă strecor printre "călători" şi să mă duc să caut un loc mai liniştit şi nu aşa populat. Mă duc spre fundu' vagonului, şi acolo văd un bătrânel care stătea la o masă exact în faţa mea. Mă privea insistent. Iar eu am continuat să înaintez spre el. Abia când am ajuns mai aproape, am observat privirea hipnotică pe care o avea. Se uita ...fix. N-avea nicio expresie pe faţă. Mi-a spus ceva, n-am realizat ce. Dar în secunda doi, m-am întors şi am fugit cât m-au ţinut picioarele prin tot vagonu' şi ţipam ca din gură de şarpe că eu vreau să se oprească trenul şi să cobor.
Ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel. Nu mă aşteptam la asta, trebuie să recunosc, dar când am văzut că uşa vagonului era deschisă, iar trenul încetinea, am sărit pur şi simplu pe peron. N-am mai aşteptat să oprească. Cum m-am văzut pe peron, am început să fug de zici că trebuia să câştig maratonu'. Nu ştiu de ce mă speriase aşa tare bătrânelu' ăla. Nici măcar nu-mi aduc aminte ce mi-a spus. Cred că mă hipnotizase, eram într-un fel de transă. În fine, tot ce ştiu e că am alergat în continuu, fără să mă opresc. Dar la un moment dat obosisem, aşa că m-am oprit. Găsisem o străduţă lăturalnică şi pustie. Mă aşezasem pe vine, rezemată de un zid. Mi-am aprins o ţigară şi mă chinuiam să mă liniştesc. Abia mai respiram.
Am stat o vreme acolo. Nu pot să spun exact cât. Dar când m-am ridicat să plec, am avut cea mai ciudată senzaţie de deja-vu din viaţa mea. Am înlemnit pur şi simplu. În faţa mea era un bătrânel care semăna leit cu cel din tren şi care mă privea la fel de insistent. Aş fi recunoscut privirea aia din o mie. Şi totuşi, nu eram sigură ...poate imaginaţia îmi juca feste.
Oare chiar era el?
- Frate, hai să mergem la munte!
M-am opus categoric. Nu puteam să concep aşa ceva. Numai de munte nu-mi ardea mie! Să fim serioşi! Tot ce vroiam să văd în faţa ochilor erau un pat confortabil, o pernă pufoasă şi o plapumă călduroasă.
Însă degeaba. Nu m-au lăsat să mă duc singură acasă. Aşa că, în loc să ajung în Berceni, am ajuns pe la Gara de Nord. Parcă vorbeam cu pereţii, ei deja nu mă mai ascultau, nu vroiau să-mi audă motivele pentru care nu vroiam să merg cu ei la munte.
- Haide, măi, stăm doar o noapte, ne întoarcem a doua zi dimineaţa! O să fie tare, nici n-o să ţi se simtă lipsa!
- Dar... nu vreau... adică, nu pot să plec aşa... ce-o să zică mama...? încercam să îndrug nişte minciuni mai mari ca mine pe care nici eu nu le credeam.
Şi, bineînţeles că nici ei nu credeau ce spuneam. Aşa că am ajuns, mai mult fără voia mea, pe peron. Şi aşteptam trenul care trebuia să ne ducă la munte. Soseşte într-un final. Era un tren roşu-vişiniu, şi avea numere ciudate pe el. De fapt, toate erau numerotate. Ne-am urcat, aşadar, şi trenul a plecat. După nici 5 minute, se trezeşte unu' să spună:
- Bă nene, nu suntem în trenu' care trebuie!
- Cum dracu' mă? Păi şi ăsta unde ne duce? răspunde una din fete.
- Nu ştiu, fato, da' cel mai bine ar fi să coborâm la prima şi să schimbăm "macazu"
Lucru pe care l-am şi făcut de altfel. Am coborât toţi din tren exact la staţia următoare. Eu mă simţeam ciudat. Eram nervoasă, agitată, neliniştită... mi-era teamă, şi nu ştiam de ce. Ei n-aveau niciun stres. Abia aşteptau să ajungă la munte. Şi se pare că situaţia era al dracu' de amuzantă. Mai ciudat era că a trebui să alergăm din peron în peron pentru a ajunge la trenu' "care trebuia". Şi am apucat să ne urcăm în el în ultimu' moment.
Mai bine n-o făceam. Priveliştea din vagonu' respectiv era dezgustătoare.. parcă nimerisem într-o mahala. Erau numai bărbaţi, toţi beţivi, golani, nespălaţi... duhneau a băutură îngrozitor de simţeam că mai am puţin şi vărs toată tequila şi tot whisky'ul pe care le băusem. Erau îmbrăcaţi în nişte haine ponosite, arătau în ultimu' hal. Prietenii mei, însă, au făcut abstracţie şi s-au priponit pe bara de la geam şi se zgâiau afară râzând zgomotos. Eu am încercat să mă strecor printre "călători" şi să mă duc să caut un loc mai liniştit şi nu aşa populat. Mă duc spre fundu' vagonului, şi acolo văd un bătrânel care stătea la o masă exact în faţa mea. Mă privea insistent. Iar eu am continuat să înaintez spre el. Abia când am ajuns mai aproape, am observat privirea hipnotică pe care o avea. Se uita ...fix. N-avea nicio expresie pe faţă. Mi-a spus ceva, n-am realizat ce. Dar în secunda doi, m-am întors şi am fugit cât m-au ţinut picioarele prin tot vagonu' şi ţipam ca din gură de şarpe că eu vreau să se oprească trenul şi să cobor.
Ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel. Nu mă aşteptam la asta, trebuie să recunosc, dar când am văzut că uşa vagonului era deschisă, iar trenul încetinea, am sărit pur şi simplu pe peron. N-am mai aşteptat să oprească. Cum m-am văzut pe peron, am început să fug de zici că trebuia să câştig maratonu'. Nu ştiu de ce mă speriase aşa tare bătrânelu' ăla. Nici măcar nu-mi aduc aminte ce mi-a spus. Cred că mă hipnotizase, eram într-un fel de transă. În fine, tot ce ştiu e că am alergat în continuu, fără să mă opresc. Dar la un moment dat obosisem, aşa că m-am oprit. Găsisem o străduţă lăturalnică şi pustie. Mă aşezasem pe vine, rezemată de un zid. Mi-am aprins o ţigară şi mă chinuiam să mă liniştesc. Abia mai respiram.
Am stat o vreme acolo. Nu pot să spun exact cât. Dar când m-am ridicat să plec, am avut cea mai ciudată senzaţie de deja-vu din viaţa mea. Am înlemnit pur şi simplu. În faţa mea era un bătrânel care semăna leit cu cel din tren şi care mă privea la fel de insistent. Aş fi recunoscut privirea aia din o mie. Şi totuşi, nu eram sigură ...poate imaginaţia îmi juca feste.
Oare chiar era el?
05 februarie 2010
Lipsă de ocupaţie
1) Principala trăsătură a caracterului meu
Dacă ar fi să mă iau după zodiac, atunci aş fi optimistă. Dacă ar fi să mă iau după ce spun ceilalţi, aş fi prietenoasă, sociabilă. Cum în momentu' de faţă sunt cu optimismul la pământ, aş rămâne la varianta "sociabilă"
2) Calitatea pe care o prefer la un bărbat
Sinceritatea... şi să-mi spună verde în faţă tot ce are de zis.
3) Calitatea pe care o prefer la o femeie
Libertatea
4) Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei
Faptul că mă fac să râd când nici măcar nu vreau să zâmbesc
5) Principalul meu defect
Impulsivitatea
6) Ocupaţia mea preferată
Dansul
7) Visul meu de fericire
Să găsesc tot ceea ce caut
8) Care ar fi cea mai mare nefericire a mea?
Singurătatea
9) Ce-aţi vrea să fiţi?
Ca ocupaţie.. ghid turistic
Ca om.. eu însămi
10) Ţara în care-aş vrea să trăiesc
Oare o fi mai bine în altă parte?
11) Culoarea preferată
Roşu
12) Floarea preferată
Laleaua
13) Pasărea preferată
Şoimul
14) Prozatorii mei preferaţi
Mircea Eliade, Charles Dickens, Emily Bronte
15) Poeţii mei preferaţi
Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Mihai Eminescu
16) Eroul meu preferat
Torţa Umană din "Cei 4 Fantastici"
17) Eroina mea preferată
Fiona din "Shrek"
18) Compozitorii preferaţi
Ludwig van Beethoven
19) Eroii din viaţa reală
Mama
20) Eroinele din istorie
Ioana D'Arc, Cleopatra
21) Bautura şi mâncarea preferate
N-am un anumit fel de mâncare preferat.. da îmi place să mănânc picant. Iar la băuturi, am o slăbiciune pentru tequila.
22) Numele preferat
Emma/Cristi
23) Ce detest cel mai mult
Egoismul, ipocrizia, minciuna
24) Personajele istorice pe care le detest cel mai mult
Toate.. urăsc istoria! La ce mă ajută să învăţ despre morţi?
25) Fapta militară pe care-o admir cel mai mult
Nu ştiu.. parada de 1 decembrie?
26) Darul natural pe care-aş vrea să-l am
Cam toate se dobândesc dacă stai să te gândeşti...
27) Cum aş vrea să mor
Repede şi fără dureri
28) Starea de spirit actuală
Am avut şi zile mai bune
29) Greşeli care-mi inspiră cea mai multă indulgenţă
Hmm.. nu ştiu.. greşeli minore.. cărora nu le-aş da aşa multă importanţă
30) Deviza mea
"Ce-o fi, o fi!"
Dacă ar fi să mă iau după zodiac, atunci aş fi optimistă. Dacă ar fi să mă iau după ce spun ceilalţi, aş fi prietenoasă, sociabilă. Cum în momentu' de faţă sunt cu optimismul la pământ, aş rămâne la varianta "sociabilă"
2) Calitatea pe care o prefer la un bărbat
Sinceritatea... şi să-mi spună verde în faţă tot ce are de zis.
3) Calitatea pe care o prefer la o femeie
Libertatea
4) Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei
Faptul că mă fac să râd când nici măcar nu vreau să zâmbesc
5) Principalul meu defect
Impulsivitatea
6) Ocupaţia mea preferată
Dansul
7) Visul meu de fericire
Să găsesc tot ceea ce caut
8) Care ar fi cea mai mare nefericire a mea?
Singurătatea
9) Ce-aţi vrea să fiţi?
Ca ocupaţie.. ghid turistic
Ca om.. eu însămi
10) Ţara în care-aş vrea să trăiesc
Oare o fi mai bine în altă parte?
11) Culoarea preferată
Roşu
12) Floarea preferată
Laleaua
13) Pasărea preferată
Şoimul
14) Prozatorii mei preferaţi
Mircea Eliade, Charles Dickens, Emily Bronte
15) Poeţii mei preferaţi
Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Mihai Eminescu
16) Eroul meu preferat
Torţa Umană din "Cei 4 Fantastici"
17) Eroina mea preferată
Fiona din "Shrek"
18) Compozitorii preferaţi
Ludwig van Beethoven
19) Eroii din viaţa reală
Mama
20) Eroinele din istorie
Ioana D'Arc, Cleopatra
21) Bautura şi mâncarea preferate
N-am un anumit fel de mâncare preferat.. da îmi place să mănânc picant. Iar la băuturi, am o slăbiciune pentru tequila.
22) Numele preferat
Emma/Cristi
23) Ce detest cel mai mult
Egoismul, ipocrizia, minciuna
24) Personajele istorice pe care le detest cel mai mult
Toate.. urăsc istoria! La ce mă ajută să învăţ despre morţi?
25) Fapta militară pe care-o admir cel mai mult
Nu ştiu.. parada de 1 decembrie?
26) Darul natural pe care-aş vrea să-l am
Cam toate se dobândesc dacă stai să te gândeşti...
27) Cum aş vrea să mor
Repede şi fără dureri
28) Starea de spirit actuală
Am avut şi zile mai bune
29) Greşeli care-mi inspiră cea mai multă indulgenţă
Hmm.. nu ştiu.. greşeli minore.. cărora nu le-aş da aşa multă importanţă
30) Deviza mea
"Ce-o fi, o fi!"
02 februarie 2010
Moment de respiro (3)
Până îmi (re)vine inspiraţia, vă las să ascultaţi nişte muzică! Eu una, nu prea mă omor după Andra şi nici după melodiile ei, dar featuring-ul ăsta cu Adi Cristescu.. m-a pătruns până în măduva oaselor.. şi mi-a ajuns ...într-un colţ de suflet! Poate şi pentru că mă aflu în aceeaşi situaţie.. eh, gata cu detaliile că nu-s importante! Luaţi şi ascultaţi!
Enjoy!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)