O crimă neanunţată

Stau întinsă în pat, învelită pe jumătate şi mă gândesc la ziua care tocmai a trecut. E un exerciţiu destul de bun pe care îl practic de fiecare dată când mi-e greu să adorm. Lucru care se întâmplă în fiecare seară. Dar se pare că de data asta, ochii mi se înceţoşează, pleopele sunt din ce în mai grele. Mă afund în moliciunea pernei şi îmi eliberez mintea de toate gândurile care se fugăresc unele pe altele. Simt că mă ia ameţeala.
Închid ochii. Parcă tot se învârte casa cu mine. Iar rotiţele din cap nu dau semne că ar vrea să ia o pauză. Nu vor să-mi dea pace. Deschid ochii. Mi-e greu să mă obişnuiesc cu întunericul din cameră. Clipesc din ce în ce mai des şi mă frec la ochi cu putere. Poate aşa reuşesc să desluşesc ceva prin bezna care mă înconjoară. Încerc să mă ridic, sprijinindu-mă în coate.

Ceva nu era în ordine, simţeam umezeală şi un miros pregnant de băutură şi tutun. Deodată, zăresc o lumină slabă, undeva în dreapta mea. Mă uit în jur şi văd numai sticle de whisky răsturnate pe duşumeaua umedă, iar puţin mai încolo, zăcea o scrumieră în care se înghesuiau chiştoacele rămase de azi-noapte. Ce se întâmplase? De ce nu-mi puteam aminti nimic? Şi mai ales, de ce zăceam aici, în locul ăsta? Încet-încet, ajung la sursa de lumină. Era o lampă cu ulei, frumos ornamentată, dar care abia mai pâlpâia. Întind mâna după ea, când observ, la lumina ei, că eram murdară pe mâini. Mă uit mai atent, şi, rămân înmărmurită. Pur şi simplu nu-mi venea să cred ceea ce vedeam. Eram murdară de ...sânge. M-am speriat şi am început să ţip în speranţa că mă va auzi cineva. Dar nu era nimeni în jur. Nici măcar nu ştiam unde mă aflam. Am alergat cu lampa în mână, vrând să găsesc o ieşire, dar în graba mea, m-am împiedicat şi am căzut. Lampa s-a făcut ţăndări şi m-am cufundat iar în întuneric, neştiind de ce sau de cine m-am împiedicat. Am rămas un timp la pământ, unde căzusem. Nu mai aveam putere să mă ridic, deoarece la impactul cu solul, am aterizat în mâna dreaptă pe care cred că mi-o fracturasem pentru că mă durea îngrozitor. Vroiam atât de tare să găsesc altă sursă de lumină, oricât de mică, încât...
Dar n-a durat prea mult. Undeva în stânga mea, s-a auzit un scârţâit asurzitor, ca şi când cineva ar fi deschis o uşă veche de când lumea. Apoi am văzut o lumină orbitoare, moment în care am închis din nou ochii, însă puteam auzi foarte clar ce se întâmpla în apropierea mea. Încă o dată am auzit scârţâitul acela, de data asta, însă, era însoţit de un zgomot de paşi. M-am speriat, abia mai puteam respira. La puţin timp, am simţit cum cineva m-a apucat cu putere de mâna care mă durea şi încerca să mă ridice. Am urlat de durere. Apoi o voce de bărbat mi s-a adresat:
- Taci din gură, puştoaico, n-am venit să te omor! Se pare că nu pot spune acelaşi lucru despre tine!
- Po-po-poftim? am reuşit eu să bâigui.
- Vreau doar să te ajut! Să te scot din belele în care ai intrat!
- C-c-cum adică? Ce-am făcut?
Tipul a îndreptat lanterna un pic în stânga mea, şi, la lumina ei, am văzut obstacolul de care mă împiedicasem. Era un puşti de-o seamă cu mine, care zăcea inconştient pe podea, plin de sânge. Apoi m-am uitat la mâinile mele. Totul se lega, şi totuşi, nu puteam să concep. Mă uitam când la puştiul de pe podea, când la interlocutorul meu. Rămăsesem fără cuvinte.
- Vrei să-mi spui cum s-a întâmplat? Deşi e cât se poate de evident...
- N-n-nu ştiu...
- Adică vrei să spui că nu tu l-ai omorât?
- N-n-nu îmi amintesc...