Poate o să mă mai întâlnesc cu o parte din trecutul meu. Acea parte care e acum prezentă în mine. Simt că am pierdut totul, că până acum nu am purtat o luptă pentru mine, ci m-am luptat cu mine însămi. Să încep iar şi să ajung de unde am plecat? Da, merg mai departe... dacă m-aş putea desprinde de amintirile mele, de tot ce reprezint eu în momentul de faţă. Dar nu am devenit aşa de una singură, iar cine m-a ajutat să fiu aşa, nu poate dispărea aşa dintr-odată.
Nici nu-ţi dai seama cum contribuie cineva la formarea ta. Deci nu vei fi niciodată o singură persoană, ci mii de fiinţe cu aceleaşi obiceiuri ca şi tine, aproape identice. Tot ce nu pot explica e sentimentul. Trăirea aia care te ţine în viaţă, gândul care te conduce în fiecare clipă. Niciodată nu dispare... e mereu prezent în tine. Dar se materializează, se poate întruchipa în senzaţie, durere...
Şi e atât de puternic, de intens... având două locuri diferite, şi totuşi identice: mintea şi sufletul tău! Îţi dispare identitatea, sentimentele nu-ţi mai aparţin. Totul e furat sau a dispărut din tine fără ca măcar să-ţi dai seama. Şi nu mai ai nimic din ce credeai că e al tău. Nu poţi controla nimic: nici minte, nici minte, inimă sau suflet. Doar impulsul te ghidează, timpul le defineşte. În mod inexplicabil, tu depinzi de tot, te definesc pe tine.
Şi totul devine nimic.
inteleg exact ce simti ,prin o chestie de genu trec si eu . Incercam sa regasim adevarata noastra fiinta ,dar ne dam seama ca niciodata nu am fost numai noi ,anumite persoane si-au lasat amprenta asupra sufletului nostru,mintii chiar si corpului.
RăspundețiȘtergere