Kentucky Fried Chicken

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu… când mă gândesc la primu meu job… parcă îmi vine şi acu s-o iau la goană.. sau mă bufneşte râsu de câte îmi amintesc.. sau mă minunez de peste câţi idioţi am dat… că mare ţi-e grădina, Doamne, şi împărăţia şi slava… şi mai ai şi porţile Raiului deschise ca să nu sară proştii gardu… da na, ce să faci.. parcă ne-am plictisi (eu cel puţin, nu ştiu despre voi) dacă n-am mai da peste retarzi d-ăştia.. la urma urmei, îţi înveselesc ziua.. sau în cel mai rău caz.. dacă stai să le asculţi balivernele.. te fac să ajungi la o minunată stare de nevroză.. şi să iei primu obiect care îţi cade în mână şi să le spargi dinţii…

În fine… după cum vă spuneam… am avut şi eu plăcerea (sau norocu sau ghinionu sau cum vreţi să-i spuneţi) să lucrez în incinta "minunatului" restaurant Kentucky Fried Chicken (sau simplu KFC – pronunţie “chei-ef-si”, sau mai nou, cum am mai auzit pe stradă… “ca-ef-si” sau “ca-fe-ce”). Aşa… păi s-o iau cu începutu, nu?

Terminasem şcoala, eram în vacanţă, anu trecut… şi bucurie mare pe mine.. fără şcoală, fără profesori, fără stres, bătăi de cap, etc… şi într-o minunată zi de sâmbătă (Doamne, îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri!!), pe data de 22 iunie, cum stăteam eu în faţa monitorului, ascultam muzica şi chat-uiam, ce idee îmi vine.. ia să intre şi Monica pe ejobs.com şi să-şi facă CV, şi să-şi caute de lucru.. că doar n-o să stea fata toată vara acasă, să ceară bani când vrea să iasă în oraş şi să se plictisească, nu? Aşa.. şi intru ..îmi fac CV, navighez printre numeroasele job-uri disponibile.. şi dau peste KFC.. şi zic.. “hmm.. ia să aplic şi la ăsta, că oricum n-am nimic de pierdut.. şi doar n-o să mă aleagă ăştia chiar pe mine, fiind şi minoră”.. mare prostie de gând ce-am avut.. Şi ce să vezi, asta fiind sâmbătă, lunea următoare primesc un telefon de la o stimabilă doamnă care mă întreabă dacă vreau să mă duc la interviu pentru un post în cadrul firmei.. eu, fericită, nevoie mare, zic: “Da, bineînţeles.. când să vin?” la care ea: “Păi, azi poţi? Pe la 4.. vino în Mall Vitan, ştii unde e KFC-u da? Acolo sus, la etaju 2, chiar lângă McDonald’s”… şi eo, fericită, n`am mai făcut mişto de ea.. că na.. ce era să zic.. “da cucoană, nu-mi mai explica, că ştiu unde e KFC-u în Mall Vitan.. adică totuşi..” Mă rog.. femeia a avut intenţii bune.. Într-un final ajung şi eu acolo.. şi mă postez chiar în faţa uneia dintre case.. şi mă uitam la fetele care erau acolo.. cum iau comenzi.. cum se serveşte.. etc.. şi chiar eram fascinată la momentu respectiv.. acu stau şi mă întreb.. oare ce mă fascinase în halu ăla? Şi, una dintre ele, văzându-mă că stau acolo aşa degeaba, nici nu comand, nici nu vorbesc, doar stăteam şi beleam ochii la ele.. mă întreabă: “te pot ajuta?” La care eo.. trezită parcă din visare.. zic: “a, da, am venit pentru un interviu” şi ea: “păi de ce nu zici, mă, aşa? stai aici degeaba şi nu scoţi o vorbă… stai să mă duc s-o chem pe şefa”

Şi se duce.. pe undeva prin spate p-acolo.. şi-o cheamă pe şefa.. care mă ia frumuşel de o aripă.. şi mă duce la cea mai apropiată masă liberă.. că vrea să mă cunoască mai bine. Eo când am auzit… nu mai puteam.. mă gândeam “mamă, cine ştie ce mă întreabă asta, cine ştie ce s-aşteaptă de la mine.. experienţă în domeniu”.. etc.. mai pe scurt.. aveam emoţii.. simţeam cum mă ia cu călduri… aşa.. şi mă ţine vreo 10 minute, mă descoase (n-ai tu treabă!). Şi după “interogatoriu” îmi zice: “du-te mâine dimineaţă la Romană, că acolo avem sediu.. şi le spui că eşti trimisă de mine.. şi să te bage la training” Zis şi făcut...

Şi după ziua aia de training.. m-au trimis iar acolo.. în Vitan adică.. să fac practică.. să învăţ să umblu cu casele, să învăţ produsele, meniurile, etc… am avut 4 zile de probă.. şi tipa care stătea cu mine.. Veve.. aşa i se zice, că de fapt o cheamă Elena, m-a ajutat enorm.. chiar îi mulţumesc pentru tot.. şi apreciez.. era mândră de mine.. îmi zicea că prind repede.. că aşa e la început.. mă vedea că snt mai aşa.. mai “timidă” şi mă punea să bat pe casă.. şi eo “nu, mă, nu”. Şi ea “hai mă, ce-ai, că până acu ai fost ok.. te-ai descurcat cel mai bine din toate câte au fost.. altele nici după o săptămână nu prindeau.. şi tu din prima zi..” Eh.. ce să mai zică şi ea să mă facă să ies din carapace. Oricum, tot îi mulţumesc.. şi tot m-am înţeles cel mai bine cu ea.. şi dacă citeşte vreodată articolu ăsta.. vreau să ştie că îi MULŢUMESC!!!

Trecând peste sentimentalisme, să vă povestesc despre experienţa mea de acolo.. prin câte am trecut.. şi bune şi rele.. mai mult bune.. adică foarte amuzante..

Într-o zi cu soare (nu, pe bune, chiar era soare afară) când mai prinsesem şi eu cât de cât experienţă şi curaj.. eram mai degajată, mai sigură pe mine, nu mai puneam botu la toate prostiile şi începeam să înţeleg cum stă treaba.. adevăru e că veneau tot felu de oameni.. unii mai "deştepţi", alţii mai cu capsa pusă, alţii mai nu-ştiu-cum, etc.. şi în ziua asta.. vine o tipă.. cu bărba-su, cu plodu.. să comande.. că vrea şi ea un meniu “Chentaci” (ăsta fiind Kentucky) şi un suc fără acid. Şi vine întrebarea mea: “Doriţi Lipton?” (nu de alta, da aveam şi Prigat, şi cum nu precizase, m-am simţit nevoită să întreb) La care ea: “Da, mă, un Lipton FĂRĂ ACID, ce n-ai înţeles?” (a avut grijă să apese pe cuvintele "fără acid" ca să fie sigură că am priceput) Pleacă tipa.. fericită de masa "copioasă" pe care şi-o comandase.. şi bineînţeles că noi eram pe jos de râs... next… un nene mai la 60 de ani aşa.. vine şi zice: “Domnişoară, aveţi suc din ăla cu gaz?” La care eo: “Suc cu gaz??” Şi el: “Da, domnişoară, din ăla cu bule!” Eo ce să mai zic.. mă abţineam să nu mă bufnească râsu.. şi zic: “Păi, da, avem.. Pepsi, Mirinda, SevenUp?” Dana, care desfăcea şerveţele p-acolo pe lângă mine.. râdea pe înfundate şi-mi zicea: “Taci, mă, abţine-te şi zâmbeşte-i omului acolo, fii amabilă!”

Bineînţeles că petarde d astea veneau zilnic.. care vroiau meniuri Chentaci (Kentucky)… da vine unu... pus pe miştouri omu.. că vrea şi el un meniu de 8 crispy “straips” sau “stripsis” face cică: “dă-mi şi mie nişte stripsis d-alea să văd şi eo cum snt” dar-ar dracii în ea de engleză... că noi nu mai ştim nici să vorbeşte româneşte.

Deci chiar n-aveam când să mă plictisesc acolo.. doar să mă enervez.. că veneau tot felu de handicapaţi şi idiocretbili şi aveau pretenţii şi mai ştiu eo ce.. şi fiind şi obosită.. şi stresată.. şi vai de capu meu.. îţi dai seama.. în fine.. Plus că se mai nimerea câteodată să vină câte unii care aveau comenzi de vreo 2-3 milioane… da aştia cel puţin erau oameni normali.. sau câte unii care aveau liste.. că nu ţineau minte.. şi prima dată când a venit unu d-ăsta cu lista scrisă de acasa.. mă bufnise râsu.. că mi-am adus aminte că o trimisesem odată pe mama la "mec" să-mi ia salată şi cartofi şi nu mai ştiu ce.. mă rog.. avea ea drum p-acolo.. n-am trimis-o eo aşa de florile cucului.. şi face cică: “păi scrie frate pe hârtie ce vrei, că eo nu ştiu să pronunţ toate prostiile alea pe care le vrei tu!”

La vreo două-trei săptămâni după asta… mă duc eo fericită nevoie mare la muncă.. chiar nu mai ştiu de ce.. oricum.. ideea e că eram super fericită.. şi mă simţeam bine.. chiar nu concepeam să mi se întâmple ceva care să-mi strice ziua mea perfectă… mare greşeală.. ajung la muncă.. mă schimb.. intru pe casă.. n-aveam treabă.. la un moment dat.. se termina sosurile.. şi îi zic eo lu Blându (un coleg, cred că ţi-ai dat seama ) să-mi aducă sosuri.. şi el batman-batman.. că n-are timp.. mă rog.. mă duc chiar eu după sosuri cu toate că Veve îmi zisese să nu plec de acolo... din nou.. mare greşeală.. proastă sincronizare.. tocmai se dăduse cu mopu p-acolo şi era podeaua umedă.. şi eo repezită cum snt aşa de fel.. mă grăbeam.. şi ghici ce s-a întâmplat.. a alunecat Monica şi a făcut o acrobaţie de toată frumuseţea.. şi a aterizat în fund, ca să nu zic cur… şi culmea.. căzusem chiar în faţa lu George (alt coleg).. nu că mi-ar fi păsat.. da aşa.. ca fapt divers.. mă rog, nu mai contează.. ideea e că am rămas vreo 5 minute acolo jos.. până să realizez ce păţisem de fapt. Şi vine şefa la mine, mă ajută să mă ridic, mă scutură, şi mă încurajează.. “hai lasă, mă, că îţi trece pân te măriţi!” şi după faza asta.. râdeam ca proasta şi mă întrebam: “cât de prost să fii frate să cazi?” eh.. se mai întâmplă şi la case mai mari.. şi mai făceau şi alea mişto de mine p-acolo.. “waii, Moni, ai căzut tu în faţa lu George? şi nu te-a prins? nu ţi-a amortizat el căderea?” “mda.. de parcă el altă treabă n-avea decât să-mi uşureze mie impactu cu solu" vine şi replica mea… Oricum.. m-am ales cu o vânătaie de toată frumuseţea pe buca dreaptă.. şi-mi aduc aminte că m-a durut cam o săptămână după asta… şi nici nu mai puteam să stau jos. Stăteam pe o parte.. şi am ţinut-o într-un mişto cam tot atâta timp dacă nu chiar mai mult.. şi acu când îmi aduc aminte, mă bufneşte râsu.. De parcă n-au mai căzut oameni. Poate nu ca mine.. adică sigur nu ca mine poate doar Blându, Ignat şi Mădălina. Şi toţi din aceeaşi cauză: fucking wet floor!

Şi ar mai fi şi altele.. da cred că aş putea să scriu un roman cu tot ce am păţit acolo... un adevărat bestseller.. da vouă v-am împărtăşit doar esenţa!