Haos

Nimic nu mai e ca la început şi niciodată nu a fost un început. Doare.. totul te doare. Nu ai nimic, totul e intact. Unde mai găseşti partea aia din tine, rece, indiferentă, care nu cunoştea nimic şi nici nu vroia să descopere?! Ţi-e dor de ce erai înainte, de ce nu aveai: durere, lacrimi şi sentimentele.. penibile, simple, grele. Da! Pentru că tot ce ai trăit te-a transformat într-o persoană pe care nu o recunoşti: fragilă, naivă, suferindă. Totul e monoton, o calmă tristeţe se lasă în fiecare zi peste gânduri... resemnări, regrete!

Doar vocea din tine îţi spune cât de mult te dispreţuieşte, te urăşte... şi cauţi alinarea. Rămâi doar tu şi umbra. Tu, schimbător în fiecare clipă... ea, etern aceeaşi. Capabil să explici tot ce e în jurul tău, să fii impunător a tot ce îţi este inferior. Şi totuşi, eşti slab, indescifrabil, uşor modelat... eşti om! Asta sunt eu.. şi tu, şi ea, noi... fără a avea o putere asupra noastră. Dar suntem ai noştri, ne aparţinem în totalitate.

Un haos total e în tine pentru că s-a prăbuşit totul. Rămâi cu resturile din tot ce ai clădit atâta timp: iubirea, fericirea! Doar îngenunchezi în faţa durerii, depinzând de cursul neştiut al timpului. Aştepţi şi fugi de amintirile vii cândva, mai vii acum... ucigătoare! Laşi totul dezordonat, să fugă în trecut şi încerci să construieşti ceva peste ce a fost odată. Şi aşa ajungi în momentul de faţă: superficial, laş, dur! Ai puterea să faci anumite gesturi, să te exprimi, să formezi o definiţie a fiinţei tale, indiferent că e minciună sau adevăr.

Acum totul e gol, pustiu... şi nu ai ce oferi! Nu mai ştii nici cine eşti!