Un metrou numit... iubire?!

Cineva mi-a spus odată să nu fug niciodată după metrouri, RATB, sau după bărbaţi.. că nu este nicio problemă dacă îl pierzi pe cel din faţa ochilor. Cu siguranţă va veni altul..

Există două tipuri de oameni pe Pământ. În prima categorie se încadrează oamenii care îşi petrec toată dimineaţa pregătindu-se pentru serviciu, şcoală, etc şi aranjându-se excesiv. Aceştia, în mod inevitabil, ajung să întârzie oriunde s-ar duce. Şi, în disperarea lor, aleargă pe scările de la metrou mai-mai să-şi rupă gâtu numai în speranţa că o să ajungă la destinaţie în timp util.
Apoi mai există şi oameni care nu se pregătesc în aşa hal, oameni mai detaşaţi, care îşi pot permite să-şi savureze cafeaua dimineaţa fără să ajungă la serviciu cu gleznele fracturate. Aceştia pleacă de acasă din timp şi, ajunşi pe peron, pot chiar să aştepte un al doilea metrou, dacă primul pare prea aglomerat.
Mă întreb oare din ce categorie fac eo parte. Cred că mai mult din prima, cu toate că nu mă aranjez excesiv şi nu stau cu orele în faţa oglinzii.. mai mult de la foarte subtil spre deloc. Cu toate astea, însă, nu ştiu cum reuşesc să întârzii mereu, peste tot unde mă duc, indiferent că e şcoală sau întâlnire. Şi mă enervează chestia asta la culme... că na, aşa cum nici mie nu-mi place să aştept, nici altora nu le surâde ideea să stea după mine.

În fine... trecem peste. Am alergat de curând după un metrou (de curând adică acu o lună, cam aşa), ceea ce nu-mi stă în caracter.. da aveam şi teză prima oră şi nu ştiu ce naiba făcusem toată dimineaţa, că m-am învârtit prin casă ca o curcă chioară şi se făcuse 13.40 şi eo nu mai plecam (şi teza era de la 14.00 şi fac vreo juma de oră pân la şcoală) Şi culmea.. iar mă pierd în detalii, ce crezi c-a făcut Monica? A prins metrou! Da, chiar aşa! Păcat că era cam aglomerat şi după câteva staţii a trebuit să cobor ca să las lumea să coboare. Când să mă urc înapoi, ce să vezi? Uşile mi s-au închis în nas.
Am rămas pe peron, privind metroul cum se îndepărtează. Mi-am încrucişat braţele şi am început să bat din vârful piciorului, nerăbdătoare şi nervoasă. Ce mă făceam dacă întârziam? Din fericire, a venit repede un alt metrou. Iar uşile mi s-au deschis imediat ca şi cum aş fi zis "Sesam, deschide-te!", ca şi când metrou ăsta era numai şi numai pentru mine. Nu era aglomerat, chiar am găsit şi locuri libere, cu toate că nu-mi mai ardea de stat pe scaun la câţi nervi aveam că era 2 ceasu şi eo nu eram în clasă să-mi dau teza.

Mi-am dat seama că puteam să stau frumuşel liniştită şi să nu alerg după primul metrou, că puteam să-l aştept pe acesta şi nu mă mai enervam, nu mă mai uitam lung a prost după el atunci când a plecat. Şi am mai realizat şi faptul că până la destinaţie pot să schimb oricând metroul, până găsesc unul cu un traseu plăcut şi care să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a mă bucura de o călătorie cât mai plăcută. Poate în acel moment voi uita de mine şi nu-mi va mai păsa dacă întârzii. Poate mă voi cufunda în gânduri, voi privi oamenii care se grăbesc să ajungă cine ştie pe unde (aşa cum am păţit şi eu) şi voi merge până la capăt...
Şi am mai învăţat ceva.. un sfert de oră întârziat nu este întotdeauna tragic (la urma urmei, e sfertu academic.. şi am reuşit să ajung la şcoală să-mi dau teza.. norocu meu a fost că a ţinut două ore şi nu una cum mă aşteptam).. iar ieri mă lăudam cu ce 9 am luat eo chiar dacă n-am ajuns când trebuia şi-am pierdut un sfert de oră din timpu meu (stau şi mă întreb.. oare dacă ajungeam la fix, luam 10?)
Aşa şi cu iubirea.. nu e bine să te grăbeşti niciodată.. dar de câteva zile de când mă grăbesc să ajung pe unde am treabă şi mai prind şi metrourile de fiecare dată.. stau şi mă gândesc că e chiar indicat să mai grăbeşti puţin lucrurile.. sau măcar să încerci.. pentru că nu ştii niciodată cât de perfect ar putea ceva să fie.. şi tu să n-ai habar.. la fel ca mine.. când toţi încearcă să-mi deschidă ochii şi eo refuz categoric să cred că e cum zic ei şi că doar li se pare..