Echilibru

Încerc să-mi găsesc echilibrul singură... dar cred că am fost proiectată greşit. Partea stângă este mult mai grea decât partea dreaptă (oare atârnă atât de greu inima?) ...aşa că stau înclinată, mult prea înclinată. Parcă aş fi pe punctul de a cădea. Măcar de-aş cădea odată! Aş fi jos, m-aş odihni acolo, la pământ. Aş uita de lume. M-aş lăsa călcată în picioare şi m-aş refugia în mintea mea. Aş visa că sunt iubită şi mi-ar fi bine. M-aş putea preface frumos.
Dar nu cad. Instinctul ăsta nenorocit de conservare mă ţine mereu în picioare, pe punctul de a cădea ...şi atât! Mă forţează să trăiesc cu frica de a ajunge pe fundul prăpastiei. Mă împiedică să privesc spre soare, căci ştiu că dacă aş privi în sus, aş cădea cu siguranţă. Iar instinctul de conservare îmi spune că nu am voie să cad. Şi că oricum dacă o să încerc, n-o să mă lase. Aşa că privesc în jos. Mereu în jos. Văd doar fundul prăpastiei şi am în permanenţă certitudinea că locul meu e de fapt acolo, la pământ...

Căci aici pe margine, stau doar din pricina cuiva care vrea să se joace cu sentimentele mele, cu mintea mea... vrea să-mi arate cum e sus, doar pentru ca atunci când voi ajunge într-adevăr jos, să ştiu ce-am pierdut.

Nu-mi place aşteptarea asta. Nu vreau să stau pe margine, aşteptând să cad. Dar nu pot să mă mişc. De asta ar fi responsabilă partea care-mi lipseşte. Aşa că te caut, te chem... te implor să vii să mă salvezi. Să stai în dreapta mea şi să mă strângi aproape de trupul tău. Să-mi arăţi că între soare şi prăpastie, există pământ... că între sus şi jos, există un mijloc...
Să fii tu echilibrul meu. Să fim amândoi, şi atunci eu voi putea privi spre soare. Voi şti că în inima mea trăieşti doar tu. Şi mi se va părea uşoară. Voi reuşi să mă îndrept, să nu mai merg înclinată...