Sunt pe drum, vin acum!

Doamne! Sfinte Sisoe! Ia ghici ce-am putut să păţesc azi! De fapt, lasă, nu mai ghici.. că îţi zic acu. Ce-a putut să-mi debiteze mie mintea asta bolnavă.. mă plictiseam, grav! Şi mai aveam şi draci (nu mă întreba de ce, că nu vreau să intru în detalii). Şi am zis să ies cu bicicleta să mă plimb, să-mi mai aerisesc creierii şi să mă mai liniştesc. Bun.. zis şi făcut.

Mi-am luat frumuşel bicicleta, am fost până la un vecin să-mi umfle roţile, mi-am băgat căştile în urechi ..şi am pornit la drum. Mi-am zis să mă duc prin parc. Să mă recreez. Şi ce crezi? Am mai ajuns în parc? Bineînţeles că ...NU! De ce? Pentru că minunata mea bicicletă (pe care o am din clasa a treia şi care nu mi-a făcut niciodată figuri, în afară că i se desumfla roata din spate -cred că avea pană-) s-a gândit să mi-o facă exact când mi-era lumea mai "dragă" şi să mă "avertizeze" că nu obţin nimic la nervi dacă mă ambiţionez a prost aşa.

Şi i-a căzut lanţu. Bun, no panic! Am reuşit să-l dreg până la urmă. Dar problema era că mergeam vreo 2 metri şi cădea iar. Şi schimbătoarele alea erau vai mama lor că nu puteam să schimb vitezele nici dacă mă picai cu ceară. Cred că m-am chinuit aşa vreo juma de oră -cade lanţu, pune lanţu- şi nu mă mai alarmam aşa tare dacă nu mă aştepta Seby. Cred că m-a aşteptat vreo juma de oră.. să ajung eu acasă.. că eram cam departe de casă.. şi cum puteam să ajung eu cel mai repede înapoi? Am luat 232-u. Şi m-am urcat în el aşa cu tot cu bicicletă (ce puteam să fac? doar nu mă duceam cu metrou') şi se uita lumea la mine de parcă văzuseră cine ştie ce vedetă care se face de râs că n-a fost în stare să pună lanţu la o amărâtă de bicicletă şi se duce acasă cu mijlocu' de transport în comun. Nu cred că mai are rost să spun că eram un pachet de nervi.. eram ca o bombă cu nitroglicerină: dacă mă atingeai, explodam. Şi credeam că nu mai ajung acasă. Într-un final am ajuns.
Îl găsesc pe Seby în staţie. Când m-a văzut că vin aşa, cu o falcă în cer şi una în pământ.. ce crezi c-a făcut? A început să râdă. Şi râdea în aşa hal, că m-a bufnit şi pe mine râsu.. şi uitasem de tot, şi că eram nervoasă, şi că îl făcusem să mă aştepte. Şi culmea, a reuşit să-mi pună lanţu.. iar bicicleta mea mergea ca unsă.. şi-mi mai şi zicea: "ce naiba era aşa greu?" În fine.. ajung şi acasă.. să las bicicleta şi să mă spăl pe mâini că eram plină de ulei.. şi mă întreabă şi mama ce am, de ce sunt supărată.. i-am povestit.. şi a început să facă şi ea mişto de mine: "şi cum ai reuşit să te urci cu ditai bicicleta în 232, măi mamă?" La care eu: "Habar n-am!"
Ce mai aventură.. pân' la urmă am reuşit să fac haz de necaz.. şi am avut parte de o porţie de râs sănătoasă.. chiar binefăcătoare.