Prima dată când am auzit de această carte, alături de alte două, „Capitalism contra capitalism” de M. Albert şi „Economia într-o lecţie” de Henry Hazlitt” a fost ziua când am aflat că trebuie să-i fac recenzie pentru Microeconomie. Am ales „Societatea perfectă” în favoarea celorlalte două pentru simplul fapt că m-a atras titlul şi mă gândeam că voi afla lucruri interesante lecturând-o. Ceea ce s-a şi întâmplat de altfel. Trebuie să recunosc, însă, că eu, proaspătă absolventă a profilului uman, nu am nicio treabă cu economia, şi nici nu am avut vreodată. Ce mi s-a părut interesant la această carte, însă, a fost faptul că, din clipa în care am deschis-o şi am citit primele rânduri, am fost captivată de ea şi nu am mai reuşit să o las din mână până când nu am terminat-o. Mă aşteptam să citesc despre definiţii, formule, grafice şi termeni greu de înţeles. Dar nu a fost aşa. John Kenneth Galbraith a avut inspiraţia să o scrie într-un mod foarte uşor şi accesibil tuturor, chiar şi celor ca mine, absolvenţi de filologie, care habar n-au cu ce se mănâncă economia.
Această carte se referă la o societate perfectă ca la o societate realizabilă. Anumite bariere în calea realizabilului sunt de nestrăbătut şi trebuie acceptate. Dar există şi ţeluri care nu pot fi compromise. Într-o societate perfectă, fiecare cetăţean trebuie să se bucure de libertate individuală, de bunăstare, de egalitate rasială şi etnică, de şansa unei existenţe care să-i ofere satisfacţii. Lucrarea profesorului american este structurată pe 18 capitole, de câteva pagini fiecare, cartea însăşi numărând nici mai mult, nici mai puţin de 125 de pagini. Capitolele au titluri destul de evidente, care tratează fiecare în parte, diverse aspecte şi probleme cu care se confruntă lumea pentru a reuşi să pună bazele unei societăţi perfecte. Autorul însuşi pune câteva întrebări, la care ar trebui să reflecteze fiecare dintre noi şi la care ar trebui să găsim răspunsuri cât mai elocvente.
„Cum ar arăta o societate perfectă?” spune J.K.Galbraith. În viziunea mea, societatea perfectă ar arăta cam aşa: în primul rând, ar trebui să existe egalitate în drepturi pentru fiecare membru al comunităţii din care facem parte, iar aici mă refer strict la România. Ar trebui să avem întotdeauna dreptul la opinie şi anumite libertăţi, că doar sistemul pe care se bazează ţara este democraţia. Însă nu se întâmplă aşa. Mă uitam zilele trecute la televizor la politică. Am ajuns fără să vreau pe canalul respectiv, şi culmea, ce credeţi că mi-a atras atenţia de rămăsesem cu gura căscată? Se vorbea despre o fântână muzicală pe care primarul sectorului 3, Liviu Negoiţă, o achiziţionase pentru „înfrumuseţarea” parcului IOR, pe care plătise nici mai mult nici mai puţin de vreo 35 milioane de euro, dacă nu mă înşeală memoria. Păi asta se numeşte societate perfectă? Să arunci banii în stânga şi-n dreapta pe toate prostiile din lume, când datoria la UE e de câteva miliarde de euro? Şi apropo, ce au făcut cu banii împrumutaţi? Autostrada Soarelui nu e nici pe departe terminată. Ce să mai zic de proiectul despre care se discuta privind construirea unei alte autostrăzi care să lege Bucureştiul de Braşov? Cred că o să mai dureze câţiva până o să-i facă proiectul, şi când o să apuc vârsta de 30 de ani poate o să o văd finalizată.
Sau societatea perfectă înseamnă să dispară banii şi diferenţele sociale între indivizi? Păi dacă ar dispărea banii, unde am ajunge? Înapoi în Evul Mediu, probabil, când se practica trocul. Îmi dai un sac de grâu pentru 2 zile muncite, sau ca să fim mai emancipaţi, să spunem că îmi dai 3 kg făină, 5 sticle de ulei şi un bax de cola pentru fiecare săptămână muncită. Şi unde ajungem în ritmul ăsta? Poate eu n-am nevoie de făina ta şi poate nici nu beau cola, sau nu folosesc ulei la gătit. La ce mă ajută asta? La nimic. Mă întreb dacă ar fi mai bine să trăim din ce produce întreaga comunitate pentru că indivizii sunt egali şi trebuie să beneficieze de orice îşi doresc fără a fi nevoie să facă ceva în schimb decât dacă o fac din proprie iniţiativă şi plăcere. Nu ştiu. Poate că da, poate că nu. Cine ştie?
Oare aş fi pregatită pentru aşa ceva? Aş fi pregatită să zâmbesc tot timpul pentru că simt asta sau mintea îmi va fi mereu ocupată să găsească ceva negative în acest haos aparent pozitiv? Nu cred că perfecţiunea stă în societate, ci în afara ei. De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, nu există perfecţiune, ci doar oameni care văd un lucru imperfect perfect.
