Scrisoarea unui student

Privind viaţa cu alţi ochi...

Dimineaţă. O dimineaţă rece de iarnă, la fel de îngheţată ca şi celelalte care au precedat-o. Ninge cu fulgi mari şi pufoşi. Încerc să mă concentrez la cursu' ăsta mai mult decât plictisitor, însă privirea îmi zboară pe geam fără să vreau. Cu ce sunt eu de vină că m-am născut iarna sau că ador zăpada şi fulgii care se joacă voioşi prin văzduh?

M-am trezit cu poftă de viaţă şi de ...mâncare! Da, aş mânca cea mai mare porţie de spaghete care se serveşte la restaurantu' din colţ! Serios. Simt nevoia de carbohidraţi, de mâncare bună şi consistentă, de adevărate bombe calorice. Dacă m-ar asculta o anorexică, mai mult ca sigur mi-ar spune că sunt nebună. Ei, şi ce?

În ciuda frigului şi a ninsorii care ameninţă oraşul, mă simt... altfel. Şi nu-mi pot explica motivul. Simt că pot zâmbi pur şi simplu fără să ştiu de ce. Pot privi fulgii de zăpadă şi să-mi imaginez povestea lor. Mă simt bine... mă simt caldă pe dinăuntru... parcă inima s-a decis într-un final să pompeze sângele cu atâta forţă încât să mă facă să-mi revin la realitate. Să mă facă să înţeleg că totul depinde de mine să mă simt extraordinar şi, cum zicea şi profu' de C.A.P "nu există vreme rea, ci doar îmbrăcăminte inadecvată".

Revenind la mâncare... aştept cu nerăbdare să se sune şi să dau o fugă până la patiserie să-mi cumpăr nişte sărăţele. Sau o merdenea? Mai bine un corn cu ciocolată...

Haos

Nimic nu mai e ca la început şi niciodată nu a fost un început. Doare.. totul te doare. Nu ai nimic, totul e intact. Unde mai găseşti partea aia din tine, rece, indiferentă, care nu cunoştea nimic şi nici nu vroia să descopere?! Ţi-e dor de ce erai înainte, de ce nu aveai: durere, lacrimi şi sentimentele.. penibile, simple, grele. Da! Pentru că tot ce ai trăit te-a transformat într-o persoană pe care nu o recunoşti: fragilă, naivă, suferindă. Totul e monoton, o calmă tristeţe se lasă în fiecare zi peste gânduri... resemnări, regrete!

Doar vocea din tine îţi spune cât de mult te dispreţuieşte, te urăşte... şi cauţi alinarea. Rămâi doar tu şi umbra. Tu, schimbător în fiecare clipă... ea, etern aceeaşi. Capabil să explici tot ce e în jurul tău, să fii impunător a tot ce îţi este inferior. Şi totuşi, eşti slab, indescifrabil, uşor modelat... eşti om! Asta sunt eu.. şi tu, şi ea, noi... fără a avea o putere asupra noastră. Dar suntem ai noştri, ne aparţinem în totalitate.

Un haos total e în tine pentru că s-a prăbuşit totul. Rămâi cu resturile din tot ce ai clădit atâta timp: iubirea, fericirea! Doar îngenunchezi în faţa durerii, depinzând de cursul neştiut al timpului. Aştepţi şi fugi de amintirile vii cândva, mai vii acum... ucigătoare! Laşi totul dezordonat, să fugă în trecut şi încerci să construieşti ceva peste ce a fost odată. Şi aşa ajungi în momentul de faţă: superficial, laş, dur! Ai puterea să faci anumite gesturi, să te exprimi, să formezi o definiţie a fiinţei tale, indiferent că e minciună sau adevăr.

Acum totul e gol, pustiu... şi nu ai ce oferi! Nu mai ştii nici cine eşti!

Moment de respiro (7)

Întrebare întrebătoare:

De ce cară pianul după el?

Bărbaţii şi pantofii

Bărbaţii sunt precum pantofii:

• cei care îţi plac, te costă
• foarte puţini merită păstraţi mai mult de un sezon
• dacă nu îi iei potriviţi, s-ar putea să te bată
• unul singur nu e de ajuns decât pentru cenuşărese
• lumea te judecă în funcţie de ei
• unii merită lăsaţi la uşă
• cei şireţi trebuie legaţi
• cei comozi nu te atrag, iar cei care te atrag nu vor să intre
• oricât le-ai vorbi, nu devin mai maleabili
• cei cu tocuri te urăsc
• trebuie călcaţi în picioare