11 februarie 2010

Plimbare cu trenul

Ora 5 a.m. Afară e încă noapte, şi e frig. Mergeam pe stradă, tocmai plecasem din club şi abia aşteptam să ajung acasă, să dorm. Eram obosită, mă dureau picioarele de la cât dansasem, iar vântul împrăştia mirosul de ţigară din părul meu. Nu ştiu dacă eram într-adevăr beată, poate doar ameţită. Băusem doar 3 shot-uri de tequila, unu' după altu' şi vreo două pahare mari cu whisky sec. Deci da, poate eram beată şi ameţită de la cât fumasem. De ceilalţi nu mai spun. Cred că erau mai rău ca mine. Nu le mai păsa de cei din jur. Oamenii se simţeau bine, n-aveau nicio treabă, erau în lumea lor. Şi în loc să mergem şi noi acasă ca nişte oameni normali ce (nu) suntem, unu' dintre ei se trezeşte să spună:
- Frate, hai să mergem la munte!
M-am opus categoric. Nu puteam să concep aşa ceva. Numai de munte nu-mi ardea mie! Să fim serioşi! Tot ce vroiam să văd în faţa ochilor erau un pat confortabil, o pernă pufoasă şi o plapumă călduroasă.
Însă degeaba. Nu m-au lăsat să mă duc singură acasă. Aşa că, în loc să ajung în Berceni, am ajuns pe la Gara de Nord. Parcă vorbeam cu pereţii, ei deja nu mă mai ascultau, nu vroiau să-mi audă motivele pentru care nu vroiam să merg cu ei la munte.
- Haide, măi, stăm doar o noapte, ne întoarcem a doua zi dimineaţa! O să fie tare, nici n-o să ţi se simtă lipsa!
- Dar... nu vreau... adică, nu pot să plec aşa... ce-o să zică mama...? încercam să îndrug nişte minciuni mai mari ca mine pe care nici eu nu le credeam.
Şi, bineînţeles că nici ei nu credeau ce spuneam. Aşa că am ajuns, mai mult fără voia mea, pe peron. Şi aşteptam trenul care trebuia să ne ducă la munte. Soseşte într-un final. Era un tren roşu-vişiniu, şi avea numere ciudate pe el. De fapt, toate erau numerotate. Ne-am urcat, aşadar, şi trenul a plecat. După nici 5 minute, se trezeşte unu' să spună:
- Bă nene, nu suntem în trenu' care trebuie!
- Cum dracu' mă? Păi şi ăsta unde ne duce? răspunde una din fete.
- Nu ştiu, fato, da' cel mai bine ar fi să coborâm la prima şi să schimbăm "macazu"
Lucru pe care l-am şi făcut de altfel. Am coborât toţi din tren exact la staţia următoare. Eu mă simţeam ciudat. Eram nervoasă, agitată, neliniştită... mi-era teamă, şi nu ştiam de ce. Ei n-aveau niciun stres. Abia aşteptau să ajungă la munte. Şi se pare că situaţia era al dracu' de amuzantă. Mai ciudat era că a trebui să alergăm din peron în peron pentru a ajunge la trenu' "care trebuia". Şi am apucat să ne urcăm în el în ultimu' moment.
Mai bine n-o făceam. Priveliştea din vagonu' respectiv era dezgustătoare.. parcă nimerisem într-o mahala. Erau numai bărbaţi, toţi beţivi, golani, nespălaţi... duhneau a băutură îngrozitor de simţeam că mai am puţin şi vărs toată tequila şi tot whisky'ul pe care le băusem. Erau îmbrăcaţi în nişte haine ponosite, arătau în ultimu' hal. Prietenii mei, însă, au făcut abstracţie şi s-au priponit pe bara de la geam şi se zgâiau afară râzând zgomotos. Eu am încercat să mă strecor printre "călători" şi să mă duc să caut un loc mai liniştit şi nu aşa populat. Mă duc spre fundu' vagonului, şi acolo văd un bătrânel care stătea la o masă exact în faţa mea. Mă privea insistent. Iar eu am continuat să înaintez spre el. Abia când am ajuns mai aproape, am observat privirea hipnotică pe care o avea. Se uita ...fix. N-avea nicio expresie pe faţă. Mi-a spus ceva, n-am realizat ce. Dar în secunda doi, m-am întors şi am fugit cât m-au ţinut picioarele prin tot vagonu' şi ţipam ca din gură de şarpe că eu vreau să se oprească trenul şi să cobor.
Ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel. Nu mă aşteptam la asta, trebuie să recunosc, dar când am văzut că uşa vagonului era deschisă, iar trenul încetinea, am sărit pur şi simplu pe peron. N-am mai aşteptat să oprească. Cum m-am văzut pe peron, am început să fug de zici că trebuia să câştig maratonu'. Nu ştiu de ce mă speriase aşa tare bătrânelu' ăla. Nici măcar nu-mi aduc aminte ce mi-a spus. Cred că mă hipnotizase, eram într-un fel de transă. În fine, tot ce ştiu e că am alergat în continuu, fără să mă opresc. Dar la un moment dat obosisem, aşa că m-am oprit. Găsisem o străduţă lăturalnică şi pustie. Mă aşezasem pe vine, rezemată de un zid. Mi-am aprins o ţigară şi mă chinuiam să mă liniştesc. Abia mai respiram.
Am stat o vreme acolo. Nu pot să spun exact cât. Dar când m-am ridicat să plec, am avut cea mai ciudată senzaţie de deja-vu din viaţa mea. Am înlemnit pur şi simplu. În faţa mea era un bătrânel care semăna leit cu cel din tren şi care mă privea la fel de insistent. Aş fi recunoscut privirea aia din o mie. Şi totuşi, nu eram sigură ...poate imaginaţia îmi juca feste.
Oare chiar era el?

2 comentarii:

  1. Wow,faine aventuri!Chiar mi-a placut,e super tare faza asta!!!Esti o povestitoare innascuta!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mda, iti cam da fiori povestirea asta.

    RăspundețiȘtergere