Telefonul anonim

O seară obişnuită, ca oricare alta. Chiar nu mă aşteptam să se întâmple ceva deosebit. Însă, am avut nevoie de încă o dovadă care să mă facă să cred că într-adevăr lucrurile la care nici nu te aştepţi, se întâmplă vrând-nevrând.
Stăteam în pat, îmi vedeam de treaba mea, mă gândeam la ale mele... când deodată, aud telefonul cum sună şi mă trezeşte din visare. Mă uit pe ecran şi ce văd? "Număr privat vă apelează" Primu' instinct a fost să resping apelul, însă nu ştiu ce m-a făcut să îmi mut degetul de pe butonul roşu pe cel verde şi să răspund:
- Alo, da?
- ...........................
- Alo! încerc eu din nou, poate nu mă auzisei.
Din nou linişte. Din nou spun "alo". Şi o voce cunoscută îmi răspunde "mda.." Era o voce familiară, dar totuşi, ceva era diferit în timbrul vocal. Deşi foloseai numai monosilabe gen "mhm, mda,..." pot să spun că aş recunoaşte-o dintr-o mie. Primul gând mi-a zburat înainte să-l pot opri la ...tine. Şi totuşi, nu eram sigură. Inima o luase razna. Simţeam cum bate atât de tare de parcă vroia să-mi spargă pieptul. Mintea îmi spunea să închid telefonul, însă n-am ascultat-o. Mi-am urmat intuiţia şi am păşit în necunoscut.
Aşa am intrat în jocul tău. Mi-am zis că vreau să văd până unde poţi să mergi. Şi să aflu de ce încă mă mai cauţi dacă nu mai vrei să ştii nimic de mine. De ce după atâta timp? De ce mă suni cu număr privat? De ce nu ai avut curajul să-ţi laşi măcar o singură dată masca şi să te arăţi aşa cum eşti de fapt?
Îţi puneam diverse întrebări, dar din păcate, tu răspundeai doar afirmând sau negând şi numai la întrebările care-ţi permiteau să foloseşti ciudatele "mhm"-uri. Ciudate, misterioase şi enervante în acelaşi timp. Şi pe măsură ce începeam să-mi pierd răbdarea şi să mă învălui în mister, parcă mă ambiţionam mai tare să stau pe fir şi să aflu cine naiba era Mr. Anonimus. Adică tu.
Am vorbit cred că mai mult de o oră. Lucru pe care nu-l fac prea des, nici măcar cu prietenii cei mai buni. Cu atât mai puţin cu anonimii. Dar începusem să câştig teren după vreo 15 minute în care ne-am jucat de-a şoarecele şi pisica. Aşa că am reuşit să-l fac pe Romeo să-şi dea drumu' la limbă. Şi uşor, uşor a început să mai adauge şi alte cuvinte pe lângă "mda" sau "mhm". Însă vocea tot schimbată o avea. Şi nu pentru că ar fi fost altcineva, ci pentru că aşa vroia el.
Bun, mi-am zis că poate e o regulă a jocului. Tu ştiai cine sunt. Eu nu ştiam cine eşti. Sau cel puţin aşa pretindeam, iar din câte spuneam, începusei şi tu să crezi că habar n-am cu cine vorbesc. Însă te înşelai amarnic. Lucru pe care l-ai realizat la puţin timp după ce te-am întrebat de ce nu vorbeşti normal şi te prosteşti aşa.
- Mhm... mhm... ţi-ai dres glasul, după care ai adăugat... sunt răguşit, asta e vocea mea!
- Mda, ai răguşit de la Dunhill'u ăla negru pe care-l fumezi! am zis eu.
- Văd că uşor-uşor cam începi să te prinzi cine sunt! mi-ai spus cu zâmbetu' pe buze.
Da, ştiu, nu te vedeam, dar din tonu' vocii mi-am dat seama că aveai un zâmbet în colţu' gurii.
- Mi-am dat seama de la bun început cine eşti, scumpule! Am vrut doar să-ţi arăt că şi o fată poate juca mai bine decât un băiat! Poate chiar mai bine!
Şi totuşi, nu mai credeam nici eu ce spun. Pentru că mă sucise şi mă răsucise de mă ameţise. Ba era el, ba parcă nu era el. Simţeam că înnebunesc. Însă vocea îmi era calmă. Mă stăpâneam cu greu să nu izbucnesc. Am tras aer în piept, am numărat până la 10 şi m-am calmat. Cât de cât. Moment în care încercam să mă conving pe mine însămi că tipu' greşise număru' şi că nu eram eu cea pe care o căuta. Parcă îmi ghicise gândurile, pentru că imediat mi-a spus:
- Stai liniştită, ştiu cine eşti! Şi nu, nu am greşit număru'!
Din nou starea de nelinişte şi de confuzie. După o clipă de tăcere, mi-am zis că trebuie să schimb arma războiului. Aşa că ţi-am pus câteva întrebări la care numai tu ai fi ştiut răspunsul, dacă într-adevăr erai tu, şi nu vreun tip pus pe farse.
- Cu ce eşti îmbrăcat?
- Doar o pereche de boxeri, mi-ai spus.
- Ce culoare?
- Bleu.
- Aha...
- Da, culoarea ta preferată!
- ......................
- Nu mai zici nimic?
- Hmm... ce ţi-am zis când ne-am întâlnit prima oară?
- Că îţi place vocea mea, că e calmă şi te linişteşte.
- Ce-ţi spuneam de fiecare dată când erai deprimat?
- Îmi cântai "Mockingbird"
- .....................................
- Da? Altceva? Ascult...
- De unde ştii toate astea? De ce nu vrei să recunoşti cine eşti? De ce nu-mi spui odată cum te cheamă? Nici măcar nu ştii cine sunt eu!
- Dar...
- Lasă-mă să termin! .....e o coincidenţă prea mare să-mi spui asemenea lucruri pe care numai o singură persoană le ştia. Iar eu nu cred în coincidenţe!
- Moni, te-ai gândit vreodată că... ?

- NO SIGNAL -