...început de toamnă

Bun venit, toamnă! Şi o spun din toată inima! Chiar mă bucur că a venit toamna. Aveam nevoie de o schimbare, oarecum. Pe lângă faptu că am mâna în ghips, mai îmi trebuia una. Eh, nu vă faceţi griji, mă simt bine, sunt întreagă dacă stai să gândeşti la rece. Şi oricum nu m-am apucat să scriu iar pe blog ca să mă plâng de demenţa de care dau dovadă mai mereu. Adică nu ca să vă spun vouă că am mâna accidentată. Care mână? Păi dreapta! Mâna cu care fac toată treaba [a nu se înţelege cine ştie ce perversiuni.. da na, mintea fiecăruia gândeşte ce vrea] Şi culmea, am învăţat să fac atâtea lucruri cu.. stânga! Păi da, mă spălam pe dinţi, tăiam roşii, rupeam pâinea, şi altele. În fine trecem peste.. doar n-o să începeţi şi voi ca vecinii mei: "dar ce naiba ai făcut de ai mâna aşa?" Şi să fiţi mai alarmaţi ca mine. Sau mai ştiu eu ce. Mă simt bine. Totu e ok.

După cum spuneam, mă bucur că a venit toamna. Nu prea şi-a intrat în drepturi, dar nici mult nu mai are. Chiar mă săturasem de căldura insuportabilă de afară şi de ţânţarii care mă mâncau de vie în câteva ore cât ieşeam la aer. Acum o să fie totu' altfel. Că a venit toamna mă refer. O să fie mai frig afară, o să bată vântu', o să plouă.. eh şi ce? Mie îmi place ploaia. Îmi place să stau la geam, să ascult muzică d-aia melancolică şi să privesc picăturile de ploaie. Sau să stau în pat cu o cană de ceai fierbinte lângă mine şi cu nasu' într-un roman. Sau pur şi simplu să dorm. Vai ce-mi place să dorm când aud picăturile stropind geamu' sau vântu' suflând cu putere! Doar n-o să mă descurajeze câteva zile ploioase...

Da' dacă stau să mă gândesc şi la părţile bune ale verii care tocmai a trecut, pot spune că sunt mult mai multe. Şi zâmbesc de fiecare când îmi aduc aminte. M-am distrat. Mi-am trăit viaţa la max. Alături de persoane care mă iubesc şi mă apreciază pentru ceea ce sunt. Ce dacă sunt dementă şi nebună? Ce dacă plec singură în parc să mă plimb cu rolele, iar 2 ore mai târziu ajung la spital? Ce dacă mă aprind din senin, de la 2 vorbe spuse în vânt care nu-şi au rostu'? Ce dacă sunt temperamentală şi acţionez la primu' impuls? Şi ce dacă începe şcoala? Asta e. Ce dacă vorbesc fără să gândesc? Şi mai ales, de ce mai am păreri de rău când văd că rănesc oamenii din juru' meu şi îmi dau seama prea târziu? Mă bucur că ei, prietenii mei, au început să înţeleagă care e treaba cu mine. Şi nu mă mai bagă în seamă când fac cine ştie ce figuri sau când mi se ceartă piticii de pe creieraş.

Şi după atâtea zile ploioase, într-un final va răsări şi soarele. Dar până atunci, mă voi mulţumi cu soarele primăvăratic din inima mea. Care culmea, străluceşte din ce în ce mai puternic şi mă încălzeşte tot mai mult pe zi ce trece. Parcă să-i facă în ciudă toamnei reci şi mohorâte care începe uşor, uşor să dezbrace pomii şi să ude străzile şi feţele oamenilor grăbiţi să ajungă cine ştie pe unde...