Întrebări fără răspuns

Cică timpul vindecă orice rană, asta o ştim cu toţii. Oricât de adâncă şi de dureroasă ar fi. Indiferent dacă e trupească sau sufletească. Şi că ar depinde de noi într-o oarecare măsură cât de repede ar putea să se vindece.

Rănile sufleteşti, însă, creează o durere mai mare decât cele trupeşti. Pentru că nu există medicamente care să-ţi aline suferinţa. Oare de ce nu s-a inventat o pastiluţă minune pentru astfel de dureri? Sau vreun unguent miraculos? Cum văzusem la teleshopping nu ştiu ce soluţie pentru zgârieturile de pe caroseria maşinii. Doar o picătură şi zgârieturile au dispărut! Nici măcar nu rămăseseră urme! Ar fi ceva.. să mă duc într-o zi la farmacie să zic: "Bună ziua, vreau şi eu 5 pastile Inimofen, vă rog!" Iar farmacista să-mi spună: "Sigur că da! Altceva mai doreşti? Un unguent, nişte pansamente? Sunt foarte bune, am primit unele noi acum!"
Mda.. ce frumos e să visezi. Şi totuşi, chiar şi cu pastile şi cu toate naţiile de alifii şi pansamente, tot ar rămâne cicatrici. Că şi o răceală dacă ai, iei pastile, bei ceaiuri, stai în pat o săptămână cu gâtu' franjuri şi cu nasu' cât un borcan, şi când în sfârşit zici că ţi-a trecut, ieşi afară în frig, şi iar te ia tusea. Sau dacă faci pe viteazu' în parc cu rolele, (cum am făcut eu astă-vară de-am ajuns cu mâna în ghips şi cu genunchii zdreliţi) şi zici că ai totu' sub control. Sau diverse alte experienţe. Oricum, eu de atunci, mi-am zis că nu mă mai duc în viaţa mea pe panta aia cu rolele.
Cu rănile sufleteşti e mai greu. Cicatricile rămân orice ar fi, la fel ca şi cele de pe corp. Dar nu se vindecă aşa de uşor. Rănile pot să se cicatrizeze la un moment dat, dar exact atunci, când crezi că asta e, că ai uitat şi ai trecut peste, nu ştii cum se întâmplă că te întâlneşti iar cu trecutul şi amintirile dau năvală peste tine. Şi rănile iar încep să sângereze. Chiar şi inconştient.
Şi atunci ajungi să te întrebi.. oare de ce nu pot uita? De ce nu pot trece peste? Şi răspunsurile întârzie să apară. Sau dacă apar, nu sunt cele pe care ţi le-ai dori.

Aşa am păţit şi eu azi. Stăteam şi priveam pe geam la ninsoarea de afară. Îmi aprinsesem o ţigară şi începusem să meditez. Câteodată mă gândesc că n-ar trebui, pentru că dăunează grav sănătăţii. Meditaţia, adică.. dăunează.. grav! Sănătăţii mintale. Şi tutunu' dăunează, ştiu! Sănătăţii pulmonare. Da' nu se pune! Sau da? Ba da, se pune, că mai am nevoie şi de plâmâni, nu numai de creier. Uneori aş vrea să scap de creieru' ăsta al meu. Mă enervează. Sau cel puţin de gândurile care se aleargă unu' pe altu', care mai de care mai tare să câştige cursa amintirilor.
Priveam absentă fumul care ieşea din ţigara mea aprinsă. Începusem să mă joc cu el, să fac cerculeţe. Şi mă gândeam aiurea. Atâtea întrebări îşi făceau loc prin mintea mea, făcând abstracţie de mirosul de nicotină şi gudron. Au făcut de mult cunoştinţă. Au început chiar să se placă. Să se accepte. Şi da.. mă întrebam.. mă gândeam.. oare voi mai putea avea încredere în cineva? oare îmi voi mai putea deschide sufletul în faţa cuiva? voi mai putea iubi pe cineva aşa cum l-am iubit pe el chiar dacă respectivu' m-ar iubi mult mai mult decât el? m-aş putea dărui iar întru totul?
Aceleaşi întrebări le am în cap iar.. răspunsurile sunt departe, nici nu le pot ghici măcar!
Tot ce ştiu ...e faptul că... pur şi simplu... mi-e teamă!