27 aprilie 2010

Loc de dat cu capu'


Ce face un om când se plictiseşte? Ba nu, rectific. Ce face Monica atunci când se plictiseşte? Păi, vine de la şcoală, obosită mai mult psihic decât fizic, ajunge acasă cu gându' să stea puţin în pat să se odihnească şi să asculte muzică de relaxare şi după aceea cică se apucă de învăţat să treacă ziua mai repede, iar seara iese afară.

Ieri, însă, nu mi-am urmat rutina zilnică. Ieri am ajuns acasă, am stat 10 minute afară la o gură de aer, timp în care Andreei i se năzare o idee: să mergem la cumpărături. Sincer n-aveam niciun chef să mai plec pe undeva, dar până la urmă am fost. Am ajuns acasă pe la 6, obosite moarte amândouă. Şi ce face de obicei un om obosit? Se culcă sau cel puţin stă puţin în pat să-şi mai revină. Şi cum eu nu mă pot numi un om obişnuit, nici sănătos, ce crezi că-mi trece prin cap? Să mă vopsesc. Mă rog, să mă vopsească mama adică... singură n-aş reuşi nici într-o mie de ani la ce claie de păr am!

În fine, aveam vopseaua cumpărată de câteva zile şi am zis să mă fac mai aproape de bal ca să fiu fresh atunci. Dar n-am mai rezistat. Mă enerva la culme păru' care-mi stătea în toate direcţiile. Şi am zis gata! Mamă, vopseşte-mă! N-a trebuit să zic şi a doua oară. N-a durat nici măcar 5 minute pentru ca mama să se conformeze. Şi până să mă răzgândesc, vopseaua era deja jumate în capu' meu. Bine, nu asta e problema. N-aveam la ce să mă răzgândesc. Chiar îmi cumpărasem o culoare frumoasă, un castaniu minunat. Şi mă gândeam că nu avea ce surpriză să-mi iasă în păr. Culmea culmilor, surpriza a ieşit pe lângă păr... adică pe urechi, de-a lungul tâmplelor şi frunţii. Adică eram la fel de castanie pe faţă şi pe urechi, cum eram în cap!

Reacţia mea care crezi c-a fost când m-am uitat în oglindă? Un ţipăt sfâşietor de le-ar face invidioase şi pe victimele lu' Michael Myers. Mda, şi partea mai proastă era că trebuia să mai ies şi afară... şi cum naiba era să ies eu în halu' ăla afară? Că dacă mă vedea cineva, râdea o săptămână întreagă sau eventual mă mai lua şi la mişto că vezi doamne cine mi-a tras una în freză? Nu mai zic că aveam 1001 de nervi. Şi chiar nu concepeam să nu mai ies afară pentru că... pentru că... na, pentru că vroiam să ies afară.

Şi după lupte seculare, după câteva înjurături şi blesteme serioase adresate vopselei Garnier fără amoniac (na, că i-am făcut şi reclamă!) mi-am pus o şapcă pe cap, gluga de la hanorac peste şapcă şi am ieşit afară. Nu mai menţionez că aveam şi nişte blugi largi pe mine, hanoracu' era mai de Doamne-ajută, adică nu prea larg, să nu arăt ca şi cum aş fi fost îmbrăcată într-un sac. Arătam de zici că veneam de după blocurile gri, de prin ghetouri, de la băieţii de cartier. În fine, trecem peste...

A da, şi azi n-am fost la şcoală din acelaşi motiv. Că nu mi se curăţase vopseaua de pe faţă. Şi nu puteam să abordez aceeaşi ţinută ca cea de aseară. Plus că aseară era aseară.. era întuneric, şi na.. nu stătea nimeni să se uite la mine... da' la şcoală... eh, la şcoală e altă poveste. Aşa că m-am mulţumit să rămân acasă şi să dorm.

Hai râdeţi şi voi, na!

25 aprilie 2010

Totul despre sex

SEX TRIST: ai cu ce, n-ai cu cine

SEX TRAGIC: ai cu cine, n-ai cu ce

SEX STUDENŢESC: ai cu cine, ai cu ce, dar n-ai unde

SEX FILOSOFIC: ai cu cine, ai cu ce, ai şi unde ...da' de ce?

22 aprilie 2010

Uită de tot


Când nu mai am nevoie de el ca să exist şi să mă simt bine.
Când demnitatea mea nu trebuie să spele picioarele unuia căruia îi place să trăiască cu şosetele murdare.
Când sexul minunat şi spontan cel de toate zilele se transformă în sexul cel de o dată pe lună, rugat, chemat, invocat cu mila şi dăruit cu "hai s-o facem şi p-asta!"
Când uit că sunt specială pentru că în fiecare zi ţine să-mi reamintească faptul că sunt doar o femeie normală şi că mai mult de atât chiar nu o să pot.
Când frica de singurătate mă face să merg cât mai departe de el şi să nu privesc înapoi decât ca să văd cu cei mai diformi ochelari existenţi pe piaţă.
Când balta are peşti mulţi şi în urmă cu ceva timp mi-am ales peştişorul de aur, care începe să semene mai degrabă cu monstrul din Loch Ness.
Când uit că am promis cândva să iau de la viaţă tot ce e mai bun. Şi eu mă mulţumesc astăzi doar cu atât...
Când cel care m-a făcut să am încredere în mine, face din asta felul principal la cină.
Când mă scotea de câteva ori pe lună să luăm masa în oraş, iar acum se numeşte răsfăţ dacă vine măcar cu o shaorma cumpărată de la magazinul din colţ.
Când morţilor le stă mai bine în pământ, dar mortul ăsta continuă să bântuie de colo-colo prin liniştea mea.
Când umflatul lui în pene devine pierderea mea de răbdare.
Când bărbatul care mă ridica la statutul de sfântă devine porc. Iar eu femeia-porno.
Când singurătatea casei devine mai atrăgătoare decât jumătatea întinsă în pat lângă mine.
Când mă gândesc cu groază că nici măcar încălzirea globală combinată cu cea din calorifere nu va mai avea putere să încălzească ciorba mea răcită de mult.

Plimbatul cu ochii închişi pe timp de ziuă poate deveni periculos. Agăţatul de un actual de care nu te mai leagă nimic te poate ucide lent, strop cu strop. Statul lângă cineva care nu te mai iubeşte şi pe care nu-l mai iubeşti, te poate stoarce picătură cu picătură de dorinţa de a mai iubi. Atunci niciun ex-prezent nu mai bântuie. Atunci este momentul potrivit. Atunci este timpul. Atunci când se întâmplă toate astea. E timpul să te dezlegi de cineva care nu te mai merită. Iar atunci, toţi foştii devin legendă, iar tu o femeie vie!

20 aprilie 2010

Oare ce-mi lipseşte?

Ai avut vreodată sentimentul că indiferent ce ai face şi cu cine ţi-ai petrece timpul, parcă nu e de ajuns? Ai tot ce vrei: oameni care sunt alături de tine orice ar fi, o familie care te iubeşte şi care ar face orice pentru tine ca să te vadă fericită şi împlinită, prieteni cu care să împarţi şi bune, şi rele ...şi totuşi nu e de ajuns? Te-ai simţit vreodată singură, deşi erai înconjurată de o grămadă de oameni? Şi culmea, oameni care ţin la tine şi cărora le pasă de tine, nu necunoscuţii din metrou, tramvai sau mai ştiu eu de unde...

Mie mi s-au întâmplat lucrurile astea. De fapt, mă simt aşa de o bună bucată de vreme. Şi nu ştiu de ce. Ce om normal la cap s-ar simţi singur când are o familie şi prieteni care-i sunt alături mereu? Cred că eu nu sunt normală. N-am fost niciodată, de ce aş fi acum? Atâtea întrebări... pe care mi le pun mereu şi la care nu am un răspuns concret şi sincer. De cele mai multe ori mă mint singură că toate-s bune şi frumoase. Mă amăgesc. Poate aşa schimb ceva. Sau poate că aşa vreau să văd lucrurile, deşi ştiu că nu sunt aşa...

Până azi eram stresată că nu-mi găsesc rochie şi pantofi pentru balu' de absolvire. Şi uite că până la urmă le-am găsit. O rochie neagră foarte drăguţă şi simplă şi o pereche de pantofi verzi după care salivam de ceva vreme. Astăzi mi le-am cumpărat. Şi rochia, şi pantofii. Am fost fericită vreo 10 minute, atunci când le-am plătit. Mă gândeam că în sfârşit am scăpat de un stres. Dar acum, parcă nu mă mai bucur aşa tare. Adică, sunt mulţumită că mi le-am luat. Însă nu cred că de asta aveam nevoie. Şi totuşi, m-am bucurat. Lucrurile astea materiale m-au făcut fericită pentru câteva minute.

Oare de ce nu pot găsi răspunsul la o întrebare atât de simplă? Ce-mi lipseşte? De ce am nevoie pentru a mă simţi şi eu completă? Nu ştiu... sau poate că ştiu, dar mă mint în continuare că nu m-aş simţi mai bine dacă aş avea acel ceva. Vorbesc în ambiguităţi, ştiu. M-am săturat să caut. Mă înnebuneşte căutarea asta ...a ceva ce-mi lipseşte. Şi la urma urmei, de ce aş mai căuta? Poate dacă renunţ, mă va găsi ea pe mine.

If there's nothing missing in my life
Then why do these tears come at night?

13 aprilie 2010

Flirtând cu inamicu'

Deci nu-mi vine să cred cât de repede poa' să treacă timpu'! Parcă ieri începuse anu' şcolar şi acu' când mă gândesc cu stupoare, nu mai sunt decât două luni mari şi late până la bac! Am conştientizat şi eu într-un final situaţia critică în care mă aflu şi a cam început să mă ia panica. Mai ales când mă gândesc că sunt paralelă cu istoria, pur şi simplu n-avem nicio treabă una cu alta. Eu n-o plac, ea nu mă place. Şi oricât aş încerca să am anturaj cu ea, nu se poate. Şi când nu se poate, păi nu se poate! Ce să mă mai ascund atâta după deget.

Mă gândesc că dacă scriu despre asta, poate o să-şi dea şi ea seama cât de greu îmi e să o înţeleg şi o să mai lase garda jos. Dacă nu întotdeauna, măcar din când în când. Pe bune, deci chiar vreau să te înţeleg, scumpă istorie care-mi scoţi peri albi şi mă bagi în ceaţă de fiecare dată când deschid cartea! Ajută-mă şi tu într-un fel! Vreau să fim prietene, să ne înţelegem. Vreau să te cunosc, să te descopăr, să te descifrez!

Ştiu că şi tu vrei în felu' tău dar nu oricine poate înţelege tainele pe care le ascunzi. Vezi ce frumos îţi vorbesc? Hai te rog, lasă-mă să te pătrund, să-ţi ajung la esenţă, să reuşesc ce alţii nu au putut, şi aici mă refer la cei care sunt şi mai paraleli ca mine. Hai să încercăm să ne apropiem, să ne intersectăm cumva! Promit că o să fiu mai răbdătoare, iar de fiecare dată când mă enervez că nu înţeleg nimic, o să trag aer în piept, o să număr până la 10 şi o să mă calmez, pentru a putea s-o iau de la capăt. Promit că n-o să mai închid cărţile nervoasă şi o să plec afară să mă recreez. O să fac tot posibilul să mă destăinui ţie, aşa cum şi tu o să faci la rândul tău. Ce zici?

Sau mai bine facem un pariu. Dacă mă ţin ca scaiu' de tine, o să iau cel puţin un 7 la bac. Şi dacă iar te las baltă când îmi sare ţandăra, tu o să te superi pe mine şi o să mă calmezi, o să lipeşti foile cărţii de degetele mele şi o să faci tot posibilu' să nu ies afară până nu eşti tu convinsă că am înţeles lecţia respectivă. Merge aşa?

Eu zic că da, pentru că la urma urmei, nu prea îmi permit să pierd pariu' ăsta. Adică nu-mi permit chiar deloc să-l pierd pentru că nu mi-ar aduce nimic bun. Şi cum necazul tot caută anturaj cu mine de ceva vreme şi nu mă lasă în pace, eu zic că n-ar strica şi un pic de fericire dozată pe ici, pe colo, nu?

08 aprilie 2010

Cea mai penibilă zi!


Te plictiseşti? Cauţi ceva care să te distreze? Am eu ceva pentru tine.. dar mai întâi, îţi dau un sfat! Ţine-te bine de scaun să nu cumva să cazi de pe el râzând în hohote!

Aşa funcţionează:
1. Completezi rândurile de la 1 la 15
2. Scrie exact ce-ţi vine în minte pe moment
3. Nu sta să te gândeşti prea mult la un răspuns
4. Foloseşte cuvintele pentru a umple spaţiile goale din textul de mai jos
5. Distracţie plăcută!

Mai jos, sunt răspunsurile mele! Încearcă şi tu jocu' şi vezi ce iese! Eu m-am amuzat copios când am citit rezultatul final!

1) Haine pe care nu le-ai purta niciodată: HAINE SCLIPICIOASE
2) Numele iubitului tău: OCTAVIAN
3) Mâncare scârboasă: INSECTE/TÂRÂTOARE
4) Exerciţii de gimnastică pe podea: FLOTĂRI
5) Lichid: BERE
6) Ceva care miroase urât: PEŞTE
7) O parte a corpului: URECHE
8) Fruct sau legumă: ZMEURĂ
9) Sunet scos de un animal: NECHEZAT
10) Numele unui tip enervant: ALEX
11) O parte a feţei tale: OCHII
12) Piesă de îmbrăcăminte: BLUGI
13) Personaj de desene animate: CLOVER (SPIOANELE)
14) Numele unei tipe scorpie: IRINA
15) Clădire publică care există oriunde: LICEU

Te trezeşti dimineaţa şi observi imediat: toate hainele sunt la spălat. Aşa că eşti nevoită să te îmbraci cu haine sclipicioase (1). În faţa şcolii îl vezi pe Octavian (2). El mănâncă insecte (3). Te duci spre el şi de bucurie faci 10 flotări (4). Dar aluneci şi cazi într-o baltă de bere (5). Iubitul tău moare de râs şi-ţi spune: "Hello, acum miroşi ca un peşte (6)!". Imediat urechea (7) ţi se face ca o zmeură (8). Vrei să spui ceva, dar pe gură nu-ţi iese decât un nechezat (9) zgomotos. Intri repede în curtea şcolii. Acolo te întâlneşti cu Alex (10), care te sărută pe ochi (11). Shit! Intri în panică şi vrei să o iei la fugă, dar ţi se rup blugii (12) şi toată lumea îţi vede lenjeria cu Clover (13). Exact în acest moment apare de după colţ Irina (14) şi vede totul. Scorpia face imediat o poză cu mobilul. Câteva minute mai târziu, poza e agăţată prin liceu (15).
Te gândeşti: "Doamne, sper să nu mi se mai întâmple asta niciodată!"

07 aprilie 2010

Un nou început


Sentimentele pe care odată le-am ascuns

Au devenit mai puternice, aşa că ţi le-am spus.
N-am mai rezistat, trebuia să îţi mărturisesc
Că văd soarele în ochii tăi atunci când te privesc.

Mi-a fost teamă la început, a durat cam mult,
Dar mi-am zis: "Oare ce am de pierdut?"
Sigur nimic din ce niciodată n-am avut.

Am riscat, ce dacă n-aş fi câştigat?
M-aş fi consolat cu gândul că măcar am încercat!
Dar tu m-ai luat în braţe şi m-ai sărutat
Şi mi-ai spus ce vroiam s-aud de fapt.

E ca un vis frumos ce nu vreau să se termine,
Un nou început pentru mine, pentru tine...