Ai avut vreodată sentimentul că indiferent ce ai face şi cu cine ţi-ai petrece timpul, parcă nu e de ajuns? Ai tot ce vrei: oameni care sunt alături de tine orice ar fi, o familie care te iubeşte şi care ar face orice pentru tine ca să te vadă fericită şi împlinită, prieteni cu care să împarţi şi bune, şi rele ...şi totuşi nu e de ajuns? Te-ai simţit vreodată singură, deşi erai înconjurată de o grămadă de oameni? Şi culmea, oameni care ţin la tine şi cărora le pasă de tine, nu necunoscuţii din metrou, tramvai sau mai ştiu eu de unde...
Mie mi s-au întâmplat lucrurile astea. De fapt, mă simt aşa de o bună bucată de vreme. Şi nu ştiu de ce. Ce om normal la cap s-ar simţi singur când are o familie şi prieteni care-i sunt alături mereu? Cred că eu nu sunt normală. N-am fost niciodată, de ce aş fi acum? Atâtea întrebări... pe care mi le pun mereu şi la care nu am un răspuns concret şi sincer. De cele mai multe ori mă mint singură că toate-s bune şi frumoase. Mă amăgesc. Poate aşa schimb ceva. Sau poate că aşa vreau să văd lucrurile, deşi ştiu că nu sunt aşa...
Până azi eram stresată că nu-mi găsesc rochie şi pantofi pentru balu' de absolvire. Şi uite că până la urmă le-am găsit. O rochie neagră foarte drăguţă şi simplă şi o pereche de pantofi verzi după care salivam de ceva vreme. Astăzi mi le-am cumpărat. Şi rochia, şi pantofii. Am fost fericită vreo 10 minute, atunci când le-am plătit. Mă gândeam că în sfârşit am scăpat de un stres. Dar acum, parcă nu mă mai bucur aşa tare. Adică, sunt mulţumită că mi le-am luat. Însă nu cred că de asta aveam nevoie. Şi totuşi, m-am bucurat. Lucrurile astea materiale m-au făcut fericită pentru câteva minute.
Oare de ce nu pot găsi răspunsul la o întrebare atât de simplă? Ce-mi lipseşte? De ce am nevoie pentru a mă simţi şi eu completă? Nu ştiu... sau poate că ştiu, dar mă mint în continuare că nu m-aş simţi mai bine dacă aş avea acel ceva. Vorbesc în ambiguităţi, ştiu. M-am săturat să caut. Mă înnebuneşte căutarea asta ...a ceva ce-mi lipseşte. Şi la urma urmei, de ce aş mai căuta? Poate dacă renunţ, mă va găsi ea pe mine.
If there's nothing missing in my life
Then why do these tears come at night?
Mie mi s-au întâmplat lucrurile astea. De fapt, mă simt aşa de o bună bucată de vreme. Şi nu ştiu de ce. Ce om normal la cap s-ar simţi singur când are o familie şi prieteni care-i sunt alături mereu? Cred că eu nu sunt normală. N-am fost niciodată, de ce aş fi acum? Atâtea întrebări... pe care mi le pun mereu şi la care nu am un răspuns concret şi sincer. De cele mai multe ori mă mint singură că toate-s bune şi frumoase. Mă amăgesc. Poate aşa schimb ceva. Sau poate că aşa vreau să văd lucrurile, deşi ştiu că nu sunt aşa...
Până azi eram stresată că nu-mi găsesc rochie şi pantofi pentru balu' de absolvire. Şi uite că până la urmă le-am găsit. O rochie neagră foarte drăguţă şi simplă şi o pereche de pantofi verzi după care salivam de ceva vreme. Astăzi mi le-am cumpărat. Şi rochia, şi pantofii. Am fost fericită vreo 10 minute, atunci când le-am plătit. Mă gândeam că în sfârşit am scăpat de un stres. Dar acum, parcă nu mă mai bucur aşa tare. Adică, sunt mulţumită că mi le-am luat. Însă nu cred că de asta aveam nevoie. Şi totuşi, m-am bucurat. Lucrurile astea materiale m-au făcut fericită pentru câteva minute.
Oare de ce nu pot găsi răspunsul la o întrebare atât de simplă? Ce-mi lipseşte? De ce am nevoie pentru a mă simţi şi eu completă? Nu ştiu... sau poate că ştiu, dar mă mint în continuare că nu m-aş simţi mai bine dacă aş avea acel ceva. Vorbesc în ambiguităţi, ştiu. M-am săturat să caut. Mă înnebuneşte căutarea asta ...a ceva ce-mi lipseşte. Şi la urma urmei, de ce aş mai căuta? Poate dacă renunţ, mă va găsi ea pe mine.
If there's nothing missing in my life
Then why do these tears come at night?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu