Liberă

Nu m-am simţit în viaţa mea mai bine ca acum. Sunt liberă ca pasărea cerului. Am evadat în sfârşit din colivia care mă ţinea captivă şi am învăţat să zbor...

Naufragiat în inima ta

Tresare în somn, se trezeşte brusc, se simţea transpirat, broboane de sudoare i se prelingeau pe frunte. Se uită pe geam, se luminase deja de ziuă. În casă era încă întuneric, o linişte mormântală, locul ei în pat era gol. Oare nu era mai devreme lângă el? N-o ţinea în braţe? Nu dormea cu capul pe pieptul lui? Sau visase? Ce se întâmpla de fapt?

Se ridică din pat, îşi trage pe el pantalonii de trening şi tricoul albastru. Rămâne blocat câteva secunde. Tricoul mirosea frumos. Nu fusese ea îmbrăcată cu el? Nu, n-avea cum... şi totuşi, parfumul ei, mirosul pielii ei, rămăseseră impregnate în el. Nu mai ştia, nu mai conştientiza, era totul confuz. S-a dus în bucătărie să-şi facă o cafea să se mai trezească, poate după aceea va înţelege ce se întâmplase. Şi dacă nu se întâmplase nimic? Dacă totul era în imaginaţia lui? De ce încă se mai gândeşte la ea? De ce o visează? Oare mintea îi juca feste? Mintea da, inima nu ar putea să-i facă una ca asta. Inima îi spune sigur că o iubeşte şi că nu o poate uita oricât de mult mintea încearcă să-i dovedească contrariul.

Mirosul de cafea s-a răspândit în toată casa. A ieşit pe balcon şi şi-a aprins o ţigară. Se gândea la noaptea trecută. Încerca să-şi amintească ce se petrecuse cu adevărat.

Ştiu sigur că a fost aici, nu sunt nebun! Cum se poate să fie doar un vis? Era ea, aşa cum o ştiu, la fel de tandră şi pasională ca întotdeauna. Nu s-a schimbat nimic. O iubesc ca un nebun, i-am spus asta. Şi ştiu că şi ea mă iubeşte. Nu există urmă de îndoială. Dar când a plecat? Nici măcar nu am simţit când s-a ridicat de lângă mine.... Şi totuşi, uite-mă cum stau singur şi mă gândesc la lucruri care poate nu s-au întâmplat. Înseamnă că a fost într-adevăr doar un vis. Părea atât de real.. chiar mi-aş fi dorit să fie lângă mine. Ea nu ştie cât de mult înseamnă pentru mine. Mereu mi-am ascuns sentimentele faţă de ea şi am rănit-o. De ce am făcut asta? De ce n-am putut să renunţ la orgoliu? De ce am ascultat ce mi-au zis alţii? De ce n-am luptat pentru ea? De ce încă mă gândesc la ea? De ce o banală melodie difuzată la radio îmi aduce aminte de ea? De ce mă simt atât de bine când mă atinge, când mă sărută, când mă mângâie? De ce spun că nu o vreau înapoi când ea e de fapt tot ce vreau de la viaţă? Aş vrea să o uit, nu mai suport tortura asta. Îmi pătrunde prea mult în suflet, în minte, în gânduri... încerc să mă îndepărtez de ea, dar se apropie tot mai mult de mine. De ce o văd pe ea în tipa cu care sunt? De ce când mă uit la ea, văd de fapt buclele ei şi ochii verzi care m-au fermecat din prima zi?

Capsula timpului

Din rubrica Confesiunile unei adolescente

Există momente în viaţă când pur şi simplu mi-aş dori să opresc timpul în loc. Sunt momente care merită păstrate cât mai mult timp, sau mai bine zis, merită pur şi simplu să fie imortalizate... ca atunci când mă simt împlinită, când am tot ce îmi doresc, când simt că pot muta munţii din loc fără să depun prea mult efort. Sunt clipe când îl am lângă mine pe cel pe care îl iubesc din toată inima, când dorm cu capul pe pieptul lui, când îi simt răsuflarea caldă, iar el mă ţine în braţe ca şi cum n-ar mai vrea să-mi dea drumul vreodată. Atunci simt că lumea e a mea. Nu mai percep nimic din ce se întâmplă în jurul meu. Şi totuşi, realizez mai devreme sau mai târziu că nu am absolut nicio putere să opresc trecerea timpului, oricât de mult mi-aş dori asta.

A few hours left 'til the sun's gonna rise

Tomorrow will come and it's time to realise

Our love has finished forever...

How I wish to come with you

How I wish we make it through

Ce frumos ar fi să existe o pastilă care să aibă ca efect oprirea timpului pentru cel care o înghite. Nu pentru totdeauna, măcar pentru o perioadă rezonabilă. Să nu stai să te gândeşti că mai sunt câteva ore până vine dimineaţa şi trebuie să te trezeşti la realitate din visul tău preafrumos care n-ai mai vrea să se termine. Gândeşte-te cum ar fi să vezi că lumea îşi continuă drumul, fără ca măcar să observe lipsa ta. Ceasurile nu mai ticăie, nu mai ai sentimentul ciudat că ai întârziat undeva sau că trebuie să ajungi nu ştiu unde că te aşteaptă nu ştiu cine. Ştii că eşti doar tu, şi doar tu contezi. Eşti acolo unde vrei să fii, singurul loc în care ai sentimentul de apartenenţă, ca şi cum ar trebui să fii mereu acolo, să nu mai pleci niciodată. Alături de persoana pe care o iubeşti şi care te iubeşte.

Just one last dance

Before we say goodbye

When we sway and turn around, around, around

It's like the first time

Just one more chance

Hold me tight and keep me warm

'Cause the night is getting cold

And I don't know where I belong

Şi totuşi, visul se termină la un moment dat. Pentru că nimic nu e permanent. Trebuie doar să înveţi să trăieşti clipa la maxim, să trăieşti ca şi cum ai muri a doua zi, să nu te gândeşti la consecinţe şi cel mai important, să nu regreţi nimic din ceea ce faci. Pentru că la urma urmei, ce ai făcut a fost exact ceea ce ai vrut. Deci nu ai timp de regrete. E un sentiment aparte când visele tale devin realitate, chiar şi pentru o perioadă prea scurtă de timp. Eu mă mulţumesc cu faptul că măcar au devenit realitate. Şi dacă nu pot avea mai mult, cel puţin am primit ceea ce îmi doream. Chiar dacă nu în totalitate. Câteodată trebuie să te mulţumeşti cu puţin pentru a primi mai mult.

But I know... tomorrow I'll lose the one I love

There's no way to come with you

It's the only thing to do

Prea mult ca să mai rămână măcar puţin

Îţi mai aduci aminte visul nostru de iubire, nu? A fost unul frumos, ca nicicare altul. Nu ai fi putut să-l uiţi aşa, cu una, cu două, cât ai zice că vrei să te trezeşti la realitate. Nu aveai cum. Jur că nu ai cum. Ochii tăi nu spun adevăruri mincinoase. Poate mai ştii cum îl alinai cu toate speranţele puse în sărut şi toată pasiunea smulsă de nişte îmbrăţişări. Îl numeai "destinul tău". Îi cerşeai pe deasupra şoaptei, îi botezai dorinţa ta mai presus de toate, secunda ta de fericire furată de la zei. Trebuie să ştii cum era când nimeni nu se mai simţea singur. Încă nu ai uitat cum atunci era "acum". Trebuie să ştii asta. Trebuie să cred atât şi nimic mai mult. Ca să merg mai departe... cât mai aproape de tine. Să mă-nţeleg atunci, să te văd acum cum nu am reuşit atunci.

Îmi aduc aminte, sigur! Amintirea nu iartă nimic, nicio clipă. Nu iartă celor care s-au iubit şi s-au rănit iar şi iar. Şi iar. Mai mult. Până când unul nu a mai putut. Amintirea refuză speranţa. O ucide, o închină celor care nu au vrut-o.

Ar fi păcat să spui că nu am dreptate şi n-aş suporta să-ţi văd buzele cum se mişcă în virtutea a ceea ce ştiu că-ţi trece prin cap în acest moment...

Păcat a fost şi atunci când l-ai rostit tu. Îţi spun... şi crede-mă, te rog, că nu a mai rămas nimic. Pur şi simplu nimic. Ce să mai aduni când vindecarea înseamnă să împrăştii tot?

Da... este greu să ştiu că nu am făcut ceva mai mult, extraordinar, cel puţin imposibilul ca să te aduc înapoi şi să mă răzbun în sfârşit pe trecut, pe haosul lăuntric în care am crezut. Maşina de spălat nu ar putea să facă nimic cu conştiinţa mea. Viaţa mea e ca o cârpă moale de şters maşini. N-aş putea să mă iert pe mine pentru noroiul în care mă afund din ce în ce mai mult. Eu trebuie să ştiu... trebuie să ştiu că nu m-ai uitat.

Era atât de uşor să fi făcut un gest atât de mic, ordinar... aş fi închis ochii, aş fi trântit uşa şi m-aş fi întors de unde am plecat. Dar, mă ierţi sau nu, nu mai pot. M-am rugat pentru un "mai bine mai târziu decât niciodată". Dar acum regret şi îmi muşc buzele pentru ceea ce am cerut. Este peste limitele mele mici. Mult prea târziu pentru ceea ce a fost prea mult.

Am putea să încercăm din nou. A trecut ceva timp şi zile imperfecte de când fiecare a plecat pe drumul lui. Ştiu că ai pe altcineva. Dar tu, tu nu m-ai putut uita. O simt. Am auzit. M-ai iubit cândva. M-ai iubit aşa cum sunt. A fost greu fără tine şi am crezut că pot iubi oricum nebuneşte. Am greşit. Azi da, mâine nu. Azi sunt liber, mâine sunt legat. Am crezut că pot iubi pe oricine. Dar nu a fost aşa. Vreau să-ţi arăt cum sunt acum. M-am schimbat, poate ar trebui să afli. Imperfect, la modul absolut. Vorbesc la fel de mult. Orgoliul l-am pierdut undeva pe drum, la cel mai prost joc de noroc. Nu pot să mai mint. Nu spun că te-am căutat în multe femei. Prin toate, pe rând, am încercat să fug de tine. Îmi intrai prea mult în inimă, în minte, în suflet. Nu puteam permite aşa ceva atunci. Îmi doream ceva mai mult, mai concret, mai material. Eram poate imatur. Doar un băiat nebun...

Oare tu crezi ceea ce ai vrea să auzi? Crezi că poţi şterge totul cu buretele şi să rescrii povestea la fel ca atunci când a început? Oare cenuşa mai ia foc? Oare crezi că orgoliul, dorul, suferinţa şi nemiloasa dorinţă de răzbunare nu transformă în praf ce ai avut mai sfânt? Oare crezi că mi-a fost atât de uşor fără tine? Crezi că nu mai ţin minte cum ai ales să rupi în două destine separate preafrumosul tău vis de iubire? Crezi că poţi să vii acum ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Tu crezi că eu mai sunt fata pe care ai lăsat-o plângând şi implorând? Crezi că aş putea să renunţ la braţele care m-au strâns atunci când mi-a fost rău ca să revin la cele care m-au aruncat în ele? Crezi că aş putea să uit braţele spre care mi-am întins toată singurătatea ca să scap de ea, braţe care m-au făcut din nou om?

Nu pot da timpul înapoi. Aş vrea... asta trebuie să însemne ceva, ceva mai mult decât sunt eu capabil să exprim. Nu am ştiut atunci ce ai vrut să spui că eu pe tine nu o să te pot uita. Nu mă pricep să vorbesc frumos, nu am putut niciodată să fiu tu. Nu crezi că e păcat să lăsăm ultima picătură de iubire să se scurgă doar pentru că nu ştii să spui un "da" sau "te iert"?

Nu m-ai ascultat atunci. De ce ai face-o acum? Nu mai pot să glumesc cu iubirea. Adesea am făcut confuzie între plâns şi râs, între lacrimi şi fericire, ură cruntă şi dor nespus. Uneori îmi era atât de dor încât îmi venea să te smulg din vise doar ca să mă îmbrăţişezi şi apoi să te las să pleci din nou. Ştiu ce înseamnă să te doară jocul ei sau să nu-i suporţi tăcerea. Aş vrea să ştiu că o să afli şi tu ce înseamnă suferinţa asta care te seacă de ceea ce a mai rămas bun în tine. Poate doar atât aş vrea.

Părul tău o să stea nemângâiat şi şuviţa care te deranja noaptea o să-ţi intre în ochi. O să mârâi şi o să o alungi cu năduf. Buzele tale o să se usuce de dor că nu le mai întâlneşte pe ale mele. Mâinile o să-ţi îngheţe pentru că nu voi mai fi eu să ţi le încălzesc. Picioarele te vor durea îngrozitor pentru că nu vrei să le asculţi atunci când te conduc pe drumul care te aduce înapoi la mine. Iar la capătul mâinii tale nu o să mai fie mâna mea. Nu vei rămane singură, este imposibil să nu te iubească cineva. Dar o să fii nefericită şi o să-ţi fie dor să alergi cu fericirea de mână. Sau... poate că o să fii fericită cu altcineva. Dar asta o să mă doară... mult. Cel mai mult...

Dragul meu, scumpul meu, mi-ai fost drag mai mult decât pot spune. Romantic nu ai fost niciodată, iubirea nu ai ştiut-o niciodată cu adevărat. Distanţa nu iartă, inima nu ştie să lase în pace. Pentru mâinile reci şi buzele uscate am găsit leacul: fierbinţeala unei băi cu aburi şi un balsam hidratant. Pentru nopţile grele, mi-am găsit trupul care să mă încălzească şi mi-am pierdut cuvintele adesea. Cu iubire sau fără, supravieţuiesc în continuare. Sunt mii de motive care îmi zâmbesc în fiecare zi şi îmi amintesc că am pentru ce să trăiesc. Iartă-mă dacă m-am înşelat în privinţa ta. Sau chiar în privinţa mea. Încerc din răsputeri, mă străduiesc să nu mai fac greşeli. Am luptat, am încercat să fac imposibilul posibil pentru a te aduce înapoi, dragul de tine... Dar iarăşi am greşit. N-ar fi trebuit...

Nu poţi să mă urăşti... Nu ai cum...

Nu te-am urât nici atunci. Nu te urăsc nici acum. Dar am învăţat să fiu indiferentă şi să nu-mi mai pese. A fost totul prea mult, înainte şi după, nimic atunci când ar fi trebuit, ca să mai rămână ceva. Câtuşi de puţin.

Eşti eroina mea!

Mi-aş fi dorit ca eu să fiu autoarea versurilor: "De ce m-ai adus în lumină, mamă? De ce m-ai adus?" Însă Lucian Blaga mi-a luat-o înainte. Eram o copilă, şi încă mai sunt, nu pot spune că m-am maturizat pe deplin. Atunci, ca şi acum, nu-mi pot explica de ce trebuie să purtăm atâtea bătălii pentru a obţine ce ne dorim. Bătălii purtate atât cu lumea din jur, cât şi cu noi înşine.

Într-o zi, însă, mi-am deschis ochii atât de larg, şi am văzut-o pe mama pe câmpul de luptă al vieţii, luându-mă în spate şi zbătându-se ca o leoaică pentru a mă apăra şi a reuşi să supravieţuim. Săgeţile otrăvite ţâşneau din toate părţile, uneori din grupul "prietenilor", alteori din tabăra inamică, dar mama, erou brav, se afla mereu la datorie şi era decisă să câştige fiecare război în parte care ne ameninţa. Deseori cădea, rănile de pe corpul ei sângerau uneori chiar şi câteva zile la rând, dar îşi ascundea durerea, plângea pe furiş, de teamă poate să nu o văd şi să mă întristeze gândul că a pierdut o bătălie. Vroiam să o ajut, să fiu alături de ea, să îi păzesc spatele aşa cum a făcut şi ea de multe ori. Dar statutul meu de copil se rezuma la o îngriji şi la a-i pansa rănile. Când se vindeca, pornea din nou la luptă.

Când am mai crescut, mi-a pus tolba de săgeţi pe umăr, arcul în mână şi am ieşit alături. O vreme, când duşmanii mă ameninţau, mama, războinica de temut, îşi arăta colţii. Într-o zi, însă, mi-a spus: "Mi-aş dori să te apăr mereu, dar sunt unele bătălii pe care trebuie să le porţi singură. Nu voi fi lângă tine mereu, să luptăm cot la cot împreună. Însă vreau să ştii că voi fi întotdeauna aici, aşteptându-te, iar dacă vei fi rănită, îţi voi pansa rănile. Nu uita, eşecul este experienţa care precede triumful. Trebuie să fii puternică!"

Războaiele mele au fost măreţe, ruşinoase, poate uneori degradante de-a binelea. Uneori câştigam, alteori cădeam pe câmpul de luptă. Dar mama era mereu la căpătâiul meu, de câte ori primeam vreo lovitură. Câteodată era ea însăşi dezamăgită pentru bătăliile mele, pe care le purtam fără rost, ştiind că nu voi avea sorţi de izbândă. Dar nu mi-a reproşat niciodată nimic când mă vedea rănită. După ce mă vindecam îmi spunea: "Există bătălii pe care este mai bine să le eviţi. Nu pentru că le-ai putea pierde, ci pentru că ai deveni ridicolă câştigându-le."

Aş vrea să-ţi mulţumesc pentru tot, mamă

M-ai învăţat să lupt, să cred, să fiu şi să n-am teamă

M-ai ajutat să îmi doresc să fiu puternică oricând

Chiar şi atunci când alţii m-au doborât la pământ

Mi-ai arătat ce înseamnă să iubeşti până la cer

Până nu dau, chiar dacă n-am.. la altu' să nu cer

Şi să nu sper că va fi bine, când mai rău de atât nu e

Nu vreau să plec de-aici doar ca să fiu mai departe

Oriunde ai fi

O melodie care spune mai multe decât 1000 de cuvinte.

Timpul

"Se spune că timpul vindecă orice rană. Nu sunt de acord cu asta. Rănile rămân. În timp, mintea, pentru a rămâne sănătoasă, le acoperă cu cicatrici, iar durerea scade în intensitate, dar nu dispare niciodată." Rose Kennedy

Ciudat lucru, timpul... Nu l-am putut înţelege niciodată, oricât de mult aş fi încercat. Şi am încercat de nenumărate ori. Parcă e un obstacol. De multe ori auzi: "Lasă timpul să decidă..." sau "Vom vedea cu timpul ce va urma..." sau "Am nevoie de timp pentru a-mi pune gândurile în ordine şi a-mi da seama ce vreau de fapt." Devin obositoare replicile astea. Sincer. Cel puţin pentru mine. De ce nu putem avea ce ne dorim atunci când ne dorim? De ce trebuie să lăsăm timpul să treacă? De ce trebuie timpul să decidă în locul nostru? La urma urmei, totul depinde de noi...

"Mi-aş dori câteodată să dau timpul înapoi!" Altă replică pe care o auzi mai ales din gura celor care au greşit. Adică a tuturor. Toţi greşim. Suntem oameni. Dar trebuie să mai învăţăm din greşelile pe care le facem, trebuie să le privim ca pe un test, pe care nu l-am trecut. Şi la urma urmei, dacă am putea da timpul înapoi, oare s-ar schimba ceva? Cu siguranţă. Sau poate că nu. Cel puţin ai şti unde ai greşit şi ce trebuie să faci pentru a-ţi îndrepta greşeala sau să nu o faci. Sunt oameni care nu şi-ar dori să dea timpul înapoi, ci vor doar să li se acorde şansa pentru a-şi cere iertare şi pentru a face orice pentru a repara greşelile. Numai că, de cele mai multe ori, nu li se mai acordă o asemenea şansă.

Dragostea nu-i de mine

Nu, nu e vorba despre mine. Sau poate că da, mai mult sau mai puţin. În mare parte este vorba despre o carte, despre care am aflat din pură întâmplare într-o dimineaţă pe când îmi verificam căsuţa de e-mail. Titlul m-a atras mai ceva ca un magnet. Mi-am zis că trebuie neapărat să citesc cartea asta. Poate şi din cauză că numele protagonistei este Monica. Sau poate că pur şi simplu m-am regăsit în titlu. Sau nu ştiu. Ideea e că vroiam să o citesc. Şi dorinţa mi s-a îndeplinit.

Este o carte cu adevărat savuroasă. Nu am putut să o las din mână, şi totuşi, parcă trăgeam de mine să citesc cât mai puţin pentru a rămâne cât mai mult captivă în lumea Monicăi, o scriitoare italiancă, care a fost dezamăgită în dragoste, dar care, spune ea, şi-a găsit sufletul pereche şi s-a hotărât să se mute din New York într-un sătuc scoţian uitat de lume, undeva pe lângă Edinburgh, pentru a fi alături de bărbatul pe care îl iubea şi care o iubea. Şi cine era acest bărbat? Chiar editorul care i-a descoperit talentul şi care a decis să-i publice cartea.

Surprizele, însă, nu întârzie să apară. Mintea Monicăi este bântuită de amintirea lui David, fostul ei iubit care a dezamăgit-o şi care acum regretă nespus tot ceea ce i-a făcut şi o caută înnebunit ca un licean îndrăgostit până în vârful urechilor. Este atent cu ea, o ascultă când are probleme, pozează în cel mai bun prieten doar pentru a-i recâştiga inima, chiar dacă ştie că ea e deja cu altcineva şi o încurajează că a făcut cea mai bună alegere. La polul opus, Edgar, iubitul Monicăi, este de asemenea bântuit de amintirea fostei sale soţii, care a murit în circumstanţe misterioase, dar pe care Monica reuşeşte să le elucideze la urma urmei. Şi când îşi dă seama că nu-i ajunge nici măcar la degetul mic Rebeccăi, fosta soţie a lui Edgar, după care el încă nu poate să-şi revină, Monica decide să pună capăt relaţiei.

Protagonista este genul de femeie neînţeleasă, enervantă, ironică şi cu un umor acid. Spune lucrurilor pe nume şi nu suportă ca cineva să păstreze un secret faţă de ea. Poate şi ăsta e motivul pentru care începe să dezgroape morţii la propriu în momentul când decide să afle cine era Rebecca, mai ales că toată lumea o ridica în slăvi. Şi când în sfârşit reuşeşte acest lucru, apare nesiguranţa de sine, începe să creadă că nu va ajunge niciodată să se ridice la standardele soţiei moarte şi prin urmare, dă verdictul final: Edgar nu o iubeşte şi nu a iubit-o niciodată.

Scrisă într-un mod alert şi cu un umor spumos, această carte te captivează pur şi simplu de la primele rânduri. Iar ceea ce am apreciat cel mai mult, a fost faptul că povestea nu a fost umflată atât de tare încât să pocnească. Şi mi-a plăcut că nu a fost o poveste de dragoste siropoasă în care protagoniştii trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. Nu toate finalurile sunt fericite.