Îţi mai aduci aminte visul nostru de iubire, nu? A fost unul frumos, ca nicicare altul. Nu ai fi putut să-l uiţi aşa, cu una, cu două, cât ai zice că vrei să te trezeşti la realitate. Nu aveai cum. Jur că nu ai cum. Ochii tăi nu spun adevăruri mincinoase. Poate mai ştii cum îl alinai cu toate speranţele puse în sărut şi toată pasiunea smulsă de nişte îmbrăţişări. Îl numeai "destinul tău". Îi cerşeai pe deasupra şoaptei, îi botezai dorinţa ta mai presus de toate, secunda ta de fericire furată de la zei. Trebuie să ştii cum era când nimeni nu se mai simţea singur. Încă nu ai uitat cum atunci era "acum". Trebuie să ştii asta. Trebuie să cred atât şi nimic mai mult. Ca să merg mai departe... cât mai aproape de tine. Să mă-nţeleg atunci, să te văd acum cum nu am reuşit atunci.
Îmi aduc aminte, sigur! Amintirea nu iartă nimic, nicio clipă. Nu iartă celor care s-au iubit şi s-au rănit iar şi iar. Şi iar. Mai mult. Până când unul nu a mai putut. Amintirea refuză speranţa. O ucide, o închină celor care nu au vrut-o.
Ar fi păcat să spui că nu am dreptate şi n-aş suporta să-ţi văd buzele cum se mişcă în virtutea a ceea ce ştiu că-ţi trece prin cap în acest moment...
Păcat a fost şi atunci când l-ai rostit tu. Îţi spun... şi crede-mă, te rog, că nu a mai rămas nimic. Pur şi simplu nimic. Ce să mai aduni când vindecarea înseamnă să împrăştii tot?
Da... este greu să ştiu că nu am făcut ceva mai mult, extraordinar, cel puţin imposibilul ca să te aduc înapoi şi să mă răzbun în sfârşit pe trecut, pe haosul lăuntric în care am crezut. Maşina de spălat nu ar putea să facă nimic cu conştiinţa mea. Viaţa mea e ca o cârpă moale de şters maşini. N-aş putea să mă iert pe mine pentru noroiul în care mă afund din ce în ce mai mult. Eu trebuie să ştiu... trebuie să ştiu că nu m-ai uitat.
Era atât de uşor să fi făcut un gest atât de mic, ordinar... aş fi închis ochii, aş fi trântit uşa şi m-aş fi întors de unde am plecat. Dar, mă ierţi sau nu, nu mai pot. M-am rugat pentru un "mai bine mai târziu decât niciodată". Dar acum regret şi îmi muşc buzele pentru ceea ce am cerut. Este peste limitele mele mici. Mult prea târziu pentru ceea ce a fost prea mult.
Am putea să încercăm din nou. A trecut ceva timp şi zile imperfecte de când fiecare a plecat pe drumul lui. Ştiu că ai pe altcineva. Dar tu, tu nu m-ai putut uita. O simt. Am auzit. M-ai iubit cândva. M-ai iubit aşa cum sunt. A fost greu fără tine şi am crezut că pot iubi oricum nebuneşte. Am greşit. Azi da, mâine nu. Azi sunt liber, mâine sunt legat. Am crezut că pot iubi pe oricine. Dar nu a fost aşa. Vreau să-ţi arăt cum sunt acum. M-am schimbat, poate ar trebui să afli. Imperfect, la modul absolut. Vorbesc la fel de mult. Orgoliul l-am pierdut undeva pe drum, la cel mai prost joc de noroc. Nu pot să mai mint. Nu spun că te-am căutat în multe femei. Prin toate, pe rând, am încercat să fug de tine. Îmi intrai prea mult în inimă, în minte, în suflet. Nu puteam permite aşa ceva atunci. Îmi doream ceva mai mult, mai concret, mai material. Eram poate imatur. Doar un băiat nebun...
Oare tu crezi ceea ce ai vrea să auzi? Crezi că poţi şterge totul cu buretele şi să rescrii povestea la fel ca atunci când a început? Oare cenuşa mai ia foc? Oare crezi că orgoliul, dorul, suferinţa şi nemiloasa dorinţă de răzbunare nu transformă în praf ce ai avut mai sfânt? Oare crezi că mi-a fost atât de uşor fără tine? Crezi că nu mai ţin minte cum ai ales să rupi în două destine separate preafrumosul tău vis de iubire? Crezi că poţi să vii acum ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Tu crezi că eu mai sunt fata pe care ai lăsat-o plângând şi implorând? Crezi că aş putea să renunţ la braţele care m-au strâns atunci când mi-a fost rău ca să revin la cele care m-au aruncat în ele? Crezi că aş putea să uit braţele spre care mi-am întins toată singurătatea ca să scap de ea, braţe care m-au făcut din nou om?
Nu pot da timpul înapoi. Aş vrea... asta trebuie să însemne ceva, ceva mai mult decât sunt eu capabil să exprim. Nu am ştiut atunci ce ai vrut să spui că eu pe tine nu o să te pot uita. Nu mă pricep să vorbesc frumos, nu am putut niciodată să fiu tu. Nu crezi că e păcat să lăsăm ultima picătură de iubire să se scurgă doar pentru că nu ştii să spui un "da" sau "te iert"?
Nu m-ai ascultat atunci. De ce ai face-o acum? Nu mai pot să glumesc cu iubirea. Adesea am făcut confuzie între plâns şi râs, între lacrimi şi fericire, ură cruntă şi dor nespus. Uneori îmi era atât de dor încât îmi venea să te smulg din vise doar ca să mă îmbrăţişezi şi apoi să te las să pleci din nou. Ştiu ce înseamnă să te doară jocul ei sau să nu-i suporţi tăcerea. Aş vrea să ştiu că o să afli şi tu ce înseamnă suferinţa asta care te seacă de ceea ce a mai rămas bun în tine. Poate doar atât aş vrea.
Părul tău o să stea nemângâiat şi şuviţa care te deranja noaptea o să-ţi intre în ochi. O să mârâi şi o să o alungi cu năduf. Buzele tale o să se usuce de dor că nu le mai întâlneşte pe ale mele. Mâinile o să-ţi îngheţe pentru că nu voi mai fi eu să ţi le încălzesc. Picioarele te vor durea îngrozitor pentru că nu vrei să le asculţi atunci când te conduc pe drumul care te aduce înapoi la mine. Iar la capătul mâinii tale nu o să mai fie mâna mea. Nu vei rămane singură, este imposibil să nu te iubească cineva. Dar o să fii nefericită şi o să-ţi fie dor să alergi cu fericirea de mână. Sau... poate că o să fii fericită cu altcineva. Dar asta o să mă doară... mult. Cel mai mult...
Dragul meu, scumpul meu, mi-ai fost drag mai mult decât pot spune. Romantic nu ai fost niciodată, iubirea nu ai ştiut-o niciodată cu adevărat. Distanţa nu iartă, inima nu ştie să lase în pace. Pentru mâinile reci şi buzele uscate am găsit leacul: fierbinţeala unei băi cu aburi şi un balsam hidratant. Pentru nopţile grele, mi-am găsit trupul care să mă încălzească şi mi-am pierdut cuvintele adesea. Cu iubire sau fără, supravieţuiesc în continuare. Sunt mii de motive care îmi zâmbesc în fiecare zi şi îmi amintesc că am pentru ce să trăiesc. Iartă-mă dacă m-am înşelat în privinţa ta. Sau chiar în privinţa mea. Încerc din răsputeri, mă străduiesc să nu mai fac greşeli. Am luptat, am încercat să fac imposibilul posibil pentru a te aduce înapoi, dragul de tine... Dar iarăşi am greşit. N-ar fi trebuit...
Nu poţi să mă urăşti... Nu ai cum...
Nu te-am urât nici atunci. Nu te urăsc nici acum. Dar am învăţat să fiu indiferentă şi să nu-mi mai pese. A fost totul prea mult, înainte şi după, nimic atunci când ar fi trebuit, ca să mai rămână ceva. Câtuşi de puţin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu