30 iunie 2009

Realitate fantastică

Azi am o zi extrem de naşpa. Stau în casă, chiar aici, în faţa monitorului, ascult muzică şi încerc să mă mai destind un pic. Deci e o zi plictisitoare.. mă plictisesc îngrozitor.. la care s-ar adăuga şi o durere de cap.. nu ştiu ce să mai fac.. toţi au plecat, ba pe la mare, ba la munte, ba în cur cu satelitu sau mai ştiu eo unde.. e pustiu.. numai eu am rămas în oraşu ăsta prăfuit şi supraîncălzit. Cred că sunt nişte conjuncturi astrale nefavorabile pentru că n-am chef de nimic. O fi Mercur retrograd.. din nou! Într-un fel, mă simt la graniţa dintre două lumi şi parcă nu mă integrez nicăieri.
Sunt proaspăt ieşită din baie, cu prosopu pe cap.. măcar de o baie am avut chef. Şi nu orice fel de baie! D-aia cu spumă multă şi frumos mirositoare.. cu aromă de zmeură.. cu toate că nu sunt genu care să stea cu orele în baie, astăzi chiar mi-am zis că merit să mă răsfăţ.. şi oricum n-aveam altceva mai bun de făcut.
Şi cum stăteam eu în cadă şi inhalam vaporii, îmi aduc aminte de copilărie.. mare brânză ar zice unii! Dar nu.. nu ştiu ce e cu mine.. şi îmi imaginez tot felul de lucruri.. îmi aminteam cum stăteam serile şi mă uitam la filmele Disney cu prinţese, cu Feţi Frumoşi şi cu zmei. Dacă ai putea, să îţi alegi o prinţesă din poveşti, cine ai vrea să fii? Cenuşăreasa, care muncea cât era ziulica de lungă, iar noaptea petrecea până n-o mai ţineau picioarele? Sau poate Albă-ca-Zăpada, care ţinea cură de slăbire cu mere, lucru care i-a fost fatal pân la urmă? Uite de-aia una dintre cele mai bune prietene ale mele e ciocolata (amăruie!!)
Te gândeşti şi îmi spui, da? Îţi alegi prinţesa şi îmi dai argumente.. ca să mă convingi! În fine.. să revenim.. cine aş fi vrut eu să fiu.. hmm.. decizii, decizii.. păi, îţi spun, cu condiţia că n-o să râzi de mine şi nici n-o să te strâmbi când o să auzi. N-aş fi vrut să fiu nici Frumoasa din Pădurea Adormită, pentru că nu vreau să mă ia lumea de fraieră că dorm pe mine. Nici Frumoasa din "Frumoasa şi Bestia", chiar dacă îmi plac băieţii răi. Nici Mica Sirenă, chiar dacă îmi place să stau în apă şi să înot, mă enervează că mi se încreţeşte pielea.
Nu.. mi-ar plăcea să fiu însuşi Făt-Frumos ..sau Prâslea cel Voinic ..sau mai bine tăceam. Nu râzi în ultimu hal, aşa-i? Păi, să lămurim situaţia. Nu sunt nici nebună, nici dusă cu capu (asta ar fi o scuză plauzibilă, totuşi) şi nici n-am probleme cu orientarea sexuală. Dar sincer, mi se pare că întotdeauna, în poveşti, Făt-Frumos are mai multe avantaje şi asta nu e corect. De ce prinţesele n-au şi ele cai în basme? De ce nu se duc la vânătoare cu arcul şi tolba cu săgeţi pe umăr? Asta e chiar discriminare! Eu, de exemplu, nu fac deloc casă bună cu rochiile, cu pantofii sau mai ştiu eu ce prostioare feminine (deja aud revolta: "cum? nu te îmbraci tu în rochie? nu porţi tu pantofi? nici măcar o fustă n-ai? dar unde trăieşti, dragă, în junglă?" sau mai ştiu eo ce). Asta e, sunt mai băieţoasă, mă simt în elementu meu îmbrăcată în blugi, câteodată îmbrăţişez cu drag chiar şi pantalonii de trening. Eh, ce să-i faci.. ador libertatea de mişcare!
Şi acum acţiunea. Cine vi se pare că are parte de mai multă distracţie într-o poveste? O prinţesă care stă şi suspină sau aşteaptă adormită să vină the good guy s-o salveze? Mie mi se pare cam patetic, între noi fie vorba. De ce să stai închisă într-un turn când te poţi lupta cu fel de fel de zmei, sau te poţi întâlni cu personaje mai mult decât interesante? Personal, o admir pe Fiona, din "Shrek". Fata aia chiar ştie să-şi trăiască viaţa. Nimic nu i se pare prea nedemn de o prinţesă. Se luptă cu toţi răufăcătorii, are nişte scheme în ea de ninja şi Matrix, de te lasă cu gura căscată şi te face să te întrebi "damn, unde o fi învăţat asta să lupte aşa? doar a încuiat-o tac-su în turnu ăla afurisit!" "taci mă, că mi-a zis mie cineva că i-a dat şi instructor personal.. nu ştiu sigur acum.. da lumea vorbeşte.. cică l-a avut pe Jackie Chan.. el a învăţat-o tot ce ştie!" "da, mă, da de unde ştia Jackie Chan de Matrix?" "hai, gata cu întrebările.. ce tre să despici firu în paişpe acu.. ştie fata.. e dotată!"
Mda.. şi cum pe Fiona a inventat-o deja cineva.. cred că o să m-apuc să scriu şi eo o poveste, în care voi juca rolul lui Făt-Frumos.. a da stai, că şi ăsta e luat.. apare în toate poveştile.. tre să fie ceva nou.. inovator.. de care nu ştie nimeni.. hmm.. da! ştiu! pe eroul interpretat de mine îl va chema Cel-Mai-Frumos-Făt! Gata. De ăsta nu ştie nimeni! Şi povestea mea va fi dedicată tuturor fetelor care:
1. Nu au capul plin numai de farduri, mărgele, şi alte rahaturi de gen
2. Se mai uită şi la altceva în afară de telemormele
3. Nu le e jenă să recunoască faptul că sunt microbiste
Până şi răţuşca galbenă pe care n-o am e de acord, deci e de bine! Sunt pe drumul cel bun! Ce zici? Îi găsesc şi ei un loc în povestea mea? Cum nu? Păi nu scap.. că vine după mine oriunde m-aş duce!

PS: Hai că mă duc să dau o tură cu rolele p-aci, prin cartier.. poate îmi mai revin.. see ya!

27 iunie 2009

Pe vremea lu Pazvante

Mă ţin cam de mult timp să scriu articolu ăsta. Nu ştiu de ce l-am amânat atât.. poate din lipsă de chef şi de timp.. dar în fine! M-am decis să-l scriu până la urmă. De ce? Păi, pur şi simplu, când o să am o zi proastă, când o să simt că-mi cade ceru în cap (da, mai am şi zile d-astea, chiar dacă nu-mi place să recunosc.. da asta e.. n-am "always rainbows and butterflies" ca să-l citez pe Adam Levine).. o să intru şi o să-l citesc.. nu de alta, da îmi vine să râd doar când îmi aduc aminte.. şi dacă n-o să am acelaşi sentiment atunci, cel puţin să schiţez un zâmbet.
Într-o zi cu soare, stăteam afară la plajă, în intimitatea curţii mele, unde nu mă deranjează nimeni, când deodată îmi sună telefonul. Îmi apărea pe display un număr pe care nu-l cunoşteam. Până la urmă am răspuns. O oarecare Irina mă invită la o filmare a doua zi. Îmi dă detalii: unde să fiu, la ce oră, etc. Îmi spune că e un film de epocă, mă rog.. din al doilea război mondial. Şi că o să fiu îmbrăcată într-o rochie, machiată, aranjată, etc. Bun! Eu când am auzit.. mă gândeam, deja mă imaginam îmbrăcată într-o rochie d-aia gen Maria Antoaneta.
Dar visele mi-au fost spulberate. Nu era deloc aşa cum îmi imaginam. "Norocu" meu că n-am fost singură acolo, am mai luat 2 prietene cu mine. Şi ce pot să spun. Rochiile "minunate" a la Maria Antoaneta nu erau deloc aşa cum mă aşteptam. Şi când am văzut că toate fetele, femeile, adolescentele se duceau să se schimbe.. m-am crucit. Deci erau îmbrăcate cu nişte trenţe, ca să nu le zic altfel. Eram pe punctu de plecare. Mi-am zis că eu n-o să stau acolo, să mă îmbrace ciudatele alea cu cine ştie ce trenţe şi mai naşpa decât alea pe care le văzusem. Când să dau să plec, aud o voce din spatele meu: "Hey, fata în gri, vino încoa, eşti singura fără costum! Hai să-ţi găsim şi ţie ceva!" Era costumiera, care m-a văzut că vroiam să plec. Şi m-a "prins" în flagrant delict. Ce era să mai fac? Nimic. Şi când credeam că şansa m-a părăsit, o văd pe Irina. Şi îi zic: "Ştii, eu n-o să pot să stau." Şi ea: "Ce-ai mă, cum să nu stai? Ai venit până aici de pomană?" Şi eo zâmbind, îi zic: "Păi, da.. mă rog.. nu e asta problema.. ideea e că mi-am uitat buletinu acasă.. şi.." La care ea: "Hai mă, stai liniştită, n-ai nicio grijă! Du-te la doamna să-ţi dea costum că te rezolv eo!" Mda.. deci chiar mă părăsise şansa.. aşa că m-am dus la tanti costumiera să-mi dea şi mie o treanţă să mă îmbrac: "Uite, ia-o pe-asta, că-i frumoasă, schimbă-te repede, dup-aia du-te să te machieze şi să te coafeze fetele din partea aia! Şi te întorci aici la mine să-ţi dau şi pantofi" Am luat rochia, cam scârbită de altfel, da am zis că na, ce-o fi, o fi. Oricum nu eram singura îmbrăcată în halu ăla. Erau unele şi mai şi. Aşa că am înghiţit în sec şi m-am dus să mă schimb. Am ajuns şi la machiat, şi la coafat, unde m-am (re)întâlnit cu prietenele mele.. care arătau ca nişte adevărate aristocrate.. mă gândeam că poate aşa o să arăt şi eu. Mi-a făcut tanti coafeza nişte melci în cap şi când să mă duc la machiaj, aud că a plecat stimabila care trebuia să fie acolo.. deci am rămas aşa.. nemachiată. Bine că avea Dada un rimel la ea şi nişte pudră. Într-un timp, îmi aduc aminte că m-a chemat tanti la ea să-mi dea pantofi şi eu am "neglijat-o". Ce tupeu pe capu meu! Deci am pornit spre dânsa. Avea la picioare un geamantan plin cu nişte vechituri de pantofi. Rupţi, uzaţi, cred că aveau şi gândaci prin ei. Pân la urmă îmi găsesc şi eo unii mai de doamne-ajută, când ce să vezi, aveau catarama ruptă şi nu puteam să-i închid. Şi dacă îi lăsam aşa, îmi scăpau din picior. Dar cum imaginaţia şi ingeniozitatea nu mă lasă niciodată la greu, am reuşit să-i dreg. Şi au fost chiar ok.
Într-un sfârşit terminăm cu machiatu, coafatu, costumatu.. şi plecăm toţi spre Cercul Militar (acolo s-a filmat). Pe drum, chiar le spuneam fetelor: "Frate, mai bine eram băiat! Uite ce bine arată ei, îmbrăcaţi aşa ca soldaţi nazişti sau ca ospătari! Şi noi în trenţele astea. Zici că suntem Ţaţa Floarea Reloaded!" Nu mai zic că se uita lumea pe stradă la noi ca la nişte ciudaţi. Dar trecem peste. Ajungem şi în "faimoasa" locaţie de filmare. Ne aşează la mese, ne spune ce tre să facem, tot tacâmu. Şi încep să filmeze. S-au tras cre că vreo 10 duble la fiecare scenă. Am zis că mor acolo. Şi nouă la masă ne aduseseră şi mâncare. Şi ne puseseră şi nişte Granini de vişine în pahare să creadă proştii că e vin. Mda.. partea mai proastă a fost că am stat acolo pân la 1 noaptea.. mult mai mult decât mă aşteptam. Partea bună a fost că am avut unde să stau jos, şi chiar mă bucur că n-am stat în picioare 12 ore şi pe tocurile alea. Deci a fost bine într-un final.
S-a făcut seară. Începuse şi ploaia. Ne-au dat pauză, să mâncăm, să bem, să mai respirăm şi noi aer curat. După ce-am mâncat, ne-au băgat iar înăuntru, că mai au de filmat nu-ştiu-ce scenă. Şi ne-am aşezat iar la locurile noastre. Partea nasoală a fost că, în căldura aia, mâncarea din farfuriile noastre a început să cam... pută! Mă nene, da puţea de te trăsnea! Simţeai că-ţi mută nasu din loc. Şi na, n-aveam ce face.. nici nu puteam să dăm farfuriile la o parte, că ziceau că le trebuie acelaşi cadru.. baliverne d-astea. Şi am stat şi am suportat mirosu ăla încă vreo 3-4 scene (cu câte 10 duble fiecare!)
Şi după asta, se termină.. ziua de filmare. Şi ne-au dat drumu. Ieşim noi afară, ne ducem înapoi să ne schimbăm, să ne dea banii, etc. Când am ieşit afară, să mor şi alta nu! Plouase, şi era un frig de crăpa asfaltu în două. Am dârdâit bine.. şi când mi-am adus aminte că eu mai sunt şi în maieu şi că n-am nimic cu mânecă lungă la mine.. am zis că aia mi-a fost. Că o să congelez până acasă. Eh.. pân la urmă a venit tata să mă ia cu maşina.. şi, cum ar zice Shakespeare: "Totu-i bine când se termină cu bine!"

PS: Pozele sunt doar orientative.. n-am găsit altceva mai bun.. şi chiar nu m-am pozat îmbracată în trenţele alea doar ca să le postez aici.. deci.. get over it!

26 iunie 2009

Leapşa ?!

Mda.. probabil vei crede c-am înnebunit. Şi da, ştiu că ai mai citit pe câteva bloguri despre asta. Da sincer.. chiar eram curioasă să văd ce iese din chestia asta. Şi na, m-a lovit şi pe mine virusu Leapşa. Şi uite cum mai scriu eu un articol.. sub influenţa unui păhărel de Sangria Corrido.. nu că ar avea ceva de-a face. Mă rog, nu mai contează!

1. Dacă eram o lună, aş fi fost ...decembrie
2. Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost ...joi
3. Dacă eram o parte a zile, aş fi fost ...amurg
4. Dacă eram un animal marin, aş fi fost ...delfin
5. Dacă eram o direcţie, aş fi fost... înainte
6. Dacă eram o virtute, aş fi fost ... optimism
7. Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost ...Cleopatra
8. Dacă eram o planetă, aş fi fost ...Venus
9. Dacă eram o piatră, aş fi fost ...safir
10. Dacă eram o pasăre, aş fi fost ...şoim
11. Dacă eram un lichid, aş fi fost ...apă de izvor
12. Dacă eram o plantă, aş fi fost ...lalea
13. Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost ...uragan
14. Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost ...chitară (spaniolă)
15. Dacă eram o emoţie, aş fi fost ...fluturaşi în stomac
16. Dacă eram un sunet, aş fi fost ...picăturile de ploaie căzând pe umbrela mea
17. Dacă eram un element, aş fi fost ...foc
18. Dacă eram un cântec, aş fi fost ...Athena Cage - All or Nothing
19. Dacă eram un film, aş fi fost ...Save the Last Dance
20. Dacă eram un serial, aş fi fost ...Prison Break
21. Dacă eram o carte, aş fi fost ...Enigma Otiliei
22. Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost ...Elizabeth Swan (Piraţii din Caraibe)
23. Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost ...gulaş unguresc
24. Dacă eram un oraş, aş fi fost ...Barcelona
25. Dacă eram un gust, aş fi fost ...picant-dulce
26. Dacă eram o aromă, aş fi fost ...mentă & lămâie
27. Dacă eram o culoare, aş fi fost ...albastru marin
28. Dacă eram un material, aş fi fost ...caşmir
29. Dacă eram un cuvânt, aş fi fost ...acum
30. Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost ...ochii
31. Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost ...surâs
32. Dacă eram o materie la şcoală, aş fi fost ...geografie
33. Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost ...Clover (Spioanele)
34. Dacă eram o formă geometrică, aş fi fost ...piramidă patrulateră
35. Dacă eram o maşină, aş fi fost ...Mazda
36. Dacă eram o haină, aş fi fost ...corset
37. Dacă eram un dans, aş fi fost ...passo doble
38. Dacă eram un câine, aş fi fost ...husky
39. Dacă eram o dorinţă, aş fi fost ...libertate
40. Dacă eram un joc, aş fi fost ...blackjack (21)

Am mai băgat câteva de la mine.. prea multă imaginaţie, ce să-i faci. Oricum, cred că aş sta aşa până mâine şi tot n-aş termina să zic tot ce am de zis şi să mă compar cu diverse..

24 iunie 2009

Copacul fericirii

Zâmbeşte tuturor.
Construieşte un album de familie.
Numără stelele. Imită o persoană pe care o iubeşti.
Sună-ţi prietenii. Spune cuiva "Mi-e dor de tine!"
Vorbeşte cu Dumnezeu. Redevino... copilul de altădată.
Sari coarda. Uită cuvântul "ranchiună". Spune "DA!"
Ţine-ţi promisiunile. Râzi! Cere ajutor. Schimbă-ţi pieptănătura.
Fugi... Cântă... Aminteşte-ţi de o aniversare. Ajută un om sărac.
Termină un proiect. Gândeşte! Ieşi pentru a te distra. Oferă-te voluntar.
Răsfaţă-te într-o baie cu spumă. Fă cuiva o favoare.
Visează cu ochii deschişi. Închide televizorul şi vorbeşte. Fii amabil!
Dă-ţi voie să greşeşti. Iartă! Mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru soare.
Arată-ţi deschis fericirea. Fă un cadou. Acceptă un compliment.
Interzice-ţi să spui "Nu pot" măcar pentru o zi. Trăieşte clipa! Continuă o tradiţie.
Începe o altă zi. Astăzi nu îţi face griji. Exersează-ţi curajul în lucrurile mici.
Ajută un vecin. Mângâie un copil care suferă. Ascultă sfaturile unui prieten.
Priveşte fotografiile vechi. Imaginează-ţi valurile mării. Joacă-te ca altă dată.
Dă-ţi voie să fii simpatic. Fii primul care-l salută pe noul tău vecin.
Fă pe cineva să se simtă binevenit. Promite cuiva că îl vei ajuta.
Aminteşte-ţi că nu eşti singur. Laudă întreit o faptă bună.
Primeşte în sufletul şi în casa ta un căţel abandonat.
Hrăneşte-l. Vorbeşte-i. Păstrează-l.
Şterge lacrimile de pe un obraz.
Cumpără-ţi o ciocolată.
Împarte-o cu un
pofticios. Fii iar
curios. Găseşte
un lucru nou,
ceva frumos,
ceva interesant.
Dă-te în leagăn.
Citeşte o poveste.
Povesteşte-o unui
copil. Scrie o poezie.
Dăruieşte-o "jumătăţii" tale.
Stai drept. Plantează un copac.
Mulţumeşte-le celor de la care ai învăţat.
Sădeşte şi tu un arbore al vieţii în inima şi sufletul cuiva!

19 iunie 2009

Emoţia, bat-o vina!

După lupte seculare, pe care nu le credeam în stare să se mai termine, a venit şi momentul mult aşteptat. Probabil, adică mai mult ca sigur, te întrebi despre ce vorbesc şi ce porcării îmi mai aberează mie creieraşu la ora asta târzie din noapte. Păi, nimic mai mult decât... piesa mea de teatru! Care a avut premiera în seara asta.. şi care sincer, credeam că o să iasă mult mai naşpa, dar spre surprinderea mea.. a ieşit mai bine, mult mai bine decât mă aşteptam.
Deci.. să încep cu începutul. Mă trezesc pe la 12, cum mi-am făcut obiceiu.. nu ştiu ce naiba am păţit (adică ştiu, da na.. mă minţeam singură că nu ăla e motivu) că am dormit numa în reprize.. mă sculam din oră în oră să mă uit la ceas.. ce pot să spun, m-am trezit ca un elev d-ăla care-şi dă primu examen din viaţa lui şi habar n-are la ce să se aştepte.. şi are emoţii, şi nu mai poate să mănânce, nu-i stă capu la nimic altceva decât la situaţia în care se află.. m-am mai simţit aşa o dată prin clasa a 8a, când am avut simulare la română şi exact cu o seară înainte m-au apucat crizele de nervi şi am început să urlu şi să plâng şi să-i zic lu mama că eu nu iau simularea (de parcă era examenu.. da mă rog nu mai contează), că eu nu ştiu ce să scriu, că mi-e frică.. baliverne d-astea.. cu toate că ştiam comentariile alea pe de rost...
În fine.. unde rămăsesem? A, da! La piesa mea! Păi, bineînţeles că aveam morcovu intrat cu tot cu frunze.. şi tot făceam pe victima că eu nu ştiu.. că am emoţii, că mă pierd, că o să-mi uit replicile, că o să mă bâlbâi mai rău ca Vanghelie.. şi asta când eram încă acasă.. pân la urmă încep să-mi mai revin, să-mi spun că n-am de ce să am emoţii, că e normal.. na! Că n-aş fi eu, că eu nu ştiu ce-s alea emoţii.. şi ia să mă fac nesimţită. Bun, ajung la teatru, mă duc în culise, unii aveau morcovu şi mai înfipt.. mult mai rău ca mine.. alţii chiar n-aveau treabă.. erau chiar chill. Bun, am făcut noi o repetiţie aşa înainte de spectacol să fim siguri că iese treaba bine. Se face 7:00. Lumea începea să intre în sală. Şi eu, cum altceva mai bun de făcut n-aveam, uite cum mă pune dracu să bag capu pe după cortină şi să mă uit în public.. şi să constat că sala era nu plină, ci arhiplină.. stăteau unii chiar pe jos, îşi aduseseră scaune şi stăteau printre rânduri. Deja mă luaseră palpitaţiile, aveam ochii cât cepele şi îmi adunam măselele de pe jos.. simţeam cum eman căldură mai ceva ca un calorifer în plină iarnă, picioarele deja nu mă mai ascultau, mă luase un pic şi tremuratu.. da am reuşit să mă stăpânesc, că na doar d-aia am făcut actorie, să învăţ să-mi controlez emoţiile. Ceasul arăta deja 7:30. Profu se apucase să ţină un discurs publicului, pe care am crezut că nu-l mai termină. În sfârşit aud bătăile gongului. Care nu anunţau decât începutul piesei. Era 8:00.
Şi începe piesa în forţă.. dinamism.. tot ce-i trebuie ca să capteze atenţia. Publicul a primit-o destul de bine, după primele 10-15 minute. Oamenii aplaudau, râdeau.. deci era de bine. Începusem să mă mai destind, căldura corpului îmi scăzuse simţitor, eram gata de orice, nu mai aveam emoţii. Până la urmă, totul a ieşit bine, unii ar spune chiar foarte bine. Eram din nou eu, fata care nu lasă emoţiile s-o doboare aşa cu una, cu două. Mi-am făcut momentul, a ieşit extrem de bine, chiar eram mândră de mine. Publicul râdea în hohote şi aplauda furtunos. Nici nu ştiu cum am reuşit performanţa asta, că na, la emoţie, corpu nu mai ascultă de tine! Mă rog, ideea e că eram extrem de fericită că nu m-am bâlbâit şi că n-am scos cine ştie ce perle din gură.. a! şi cel mai important, am vorbit tare, chiar mă enervasem.. ce naiba? Mă face pe mine o piesă amărâtă de teatru? Las c-o fac eo pe ea! Şi am vorbit tare, chiar am urlat, că tot ne seca profu că cică nu ne auzim mai departe de rându 2. Şi mi-am zis: "Ia mă, că vorbesc eo acu tare să m-audă şi surdu din ultimu rând!"

Chiar îmi zicea cineva după spectacol: "Frate, n-a zis nimeni nimic de personaju principal, da replica ta a rămas memorabilă!"... şi m-a bufnit râsu: "La naiba! Am ajuns celebră doar cu o replică! Doar snt Monica Fabuloasa!" Şi acum, când mă gândesc că a ieşit atât de bine piesa, parcă tot nu-mi vine să cred! Mai ales aplauzele.. să vezi atâţia oameni că te aplaudă şi că-ţi apreciază munca.. e un sentiment greu de descris. Şi profu nu-şi mai încăpea în piele de fericire. Ca să nu mai spun de numeroasele urări pe care le-am primit după terminarea spectacolului.
Evident că, după minunatul eveniment, am fost şi noi ca tot omu să ne clătim gâturile şi să ne mai destindem şi noi.. că prea eram stresaţi că nu ne iese piesa.. şi uite că a ieşit! I-au ieşit ochii, dar-ar dracii în mama ei! Cu toate că ne promisese şi profu o "beţiveală" cum zice el.. da a doua zi.. da cine naiba mai putea să aştepte pân a doua zi? Că eram rupţi.. şi chiar aveam nevoie de ceva să ne răcorim.. şi "beţiveala de a doua zi" am luat-o ca pe un bonus.. că eo chiar aveam nevoie de un Mojito ca să-mi revin complet... şi chiar am avut parte de el! Şi mi-am revenit.. aşa, mai mult sau mai puţin.. că am avut chef şi energie să scriu şi articolu ăsta la 2 noaptea.. da mâine sigur sunt ca nouă...

17 iunie 2009

Ziua de examen a unui elev/student

Că tot se apropie BAC-u, m-am gândit să postez şi eu aici programul unui elev care tocmai se pregăteşte să-şi dea examenu.. valabil şi pentru studenţi.. că şi ei sunt în sesiune.. După cum bine ştim cu toţii, perioada examenelor este una foarte, dacă nu extrem de stresantă (pentru unii!!). Aşa că m-am gândit să vă fac tranziţia mai uşoară.. că na, doar nu fiecare elev şi student din lumea asta n-o să mai mănânce, n-o să se mai distreze, şi o să se închidă în casă pentru câteva zile/săptămâni ca să înveţe pentru un examen stupid, pe care oricum îl ia şi fără să se mai streseze atât.

cu o seară înainte de examen - La naiba, e 01:00 şi eu nu sunt în pat, iar o să trag mâine de mine să mă trezesc.. şi tot n-am reuşit să reţin prostia aia de comentariu (pe care de altfel, nici n-am avut curiozitatea sau bunăvoinţa să-l citesc) ..eh, asta e, Dumnezeu cu mila!
ora 02:00 - Sunt în pat, mă chinui să adorm.. de obicei, pe la 4 dimineaţa ajungeam să mă culc, da na.. mâine am examen.. cică!
ora 06:00 - Ţrrr! Ah la draq să mă ia.. mai bine îl aruncam pe geam.. ceas afurisit.. uite cum îmi strică el somnu.. opa! trezirea, conştientizarea situaţiei critice.. am examen! palpitaţii, gaze stomacale, etc... poate merge ceva yoga.. sau mai bine nu!
ora 06:15 - Pregătirea mapei: rezumate, copiuţe, pixuri, coli
ora 06:30 - Realizarea inutilităţii mapei "stufoase". Reorganizarea mapei: 3 coli A4 + pix
ora 06:40 - Plecarea conform orarului pentru a prinde un "loc bun, first class"
ora 07:15 - Intrarea în sală, ocuparea unui "loc prost, first desk". Locurile bune se terminaseră deja de la ora 05:00. Excentrici...
ora 08:00 - Intrarea profesorului în sală
ora 08:01 - Împărţirea subiectelor...
ora 08:02 - Reacţii care mai de care mai... (Futu-ţi **** de jegos!!)
ora 08:03 - Scurt dialog cu colegu din spate: "Hai, bă, ce facem? Mergem?" "Mai stai, bă, 5 minute! Nu acu, că bate la ochi!"
ora 08:30 - Planul de calamitate: scriere în afara subiectului
ora 08:31 - Terminat de scris
ora 08:32 - Autoîncurajarea (cu siguranţă şi ceilalţi scriu pe lângă subiect...)
ora 10:00 - Epuizarea timpului. Predarea foilor, zâmbitor către profesor. Ieşirea din sală.
ora 11:00 - Acasă. Yahoo! Messenger
ora 14:00 - Somnu de frumuseţe. Noi să fim sănătoşi!
ora 20:00 - Cu prietenii p-afară la o glumă, la o sămânţă, la o bere... orice să uiţi de examen

PS: Nu-mi rămâne decât să vă urez SUCCES, BAFTĂ şi NOROC tuturor la toate examenele pe care le aveţi!

14 iunie 2009

Ce înseamnă să fii puternic?

Sunt sigură că mulţi dintre voi şi-au pus măcar o dată întrebarea asta. Chiar şi eu. Şi chiar mă gândeam la adevăratul sens pe care îl are acest cuvânt... puternic. Să fii puternic înseamnă oare să poţi să baţi pe oricine, să poţi să te iei de oricine, să poţi să calci în picioare pe oricine fără să-ţi pese de ce va urma? Posibil. Şi asta ar fi o explicaţie. Dar eu nu mă gândeam la puterea fizică, ci la cea spirituală, pe care o simţim sau o avem în sufletul nostru. Ceea ce putem să facem cu adevărat. Ca să fii puternic, nu trebuie să te iei la întrecere cu toţi prietenii tăi să vezi care dintre voi dă mai multe goluri, care poate să bea mai mult, care poate să mănânce mai mult, care poate să ridice nu ştiu ce greutate sau care poate să se enerveze mai tare şi să-i rupă mufa altuia până îl bagă în spital.
Apropo de asta.. când am ajuns aseară acasă, l-am găsit pe tata în sufragerie, uitându-se la meci.. cică era Cupa României.. şi un suporter ajunsese în teren să se ia la bătaie cu nu ştiu cine. Şi bodyguarzii se chinuiau să-l ţină în frâu. El aşa îşi măsoară puterea: sărind la bătaie pe teren aşa degeaba. Din câte ştiam eu, suporterii se duc pe stadion să-şi susţină echipa, că doar d-aia se numesc suporteri, nu să se ia la bătaie cu cei care susţin echipa adversă.. la urma urmei e doar un joc.. nu înţeleg de ce trebuie să se ducă acolo să-şi umfle ochii pentru cine ştie ce prostii. Hmm.. n-am înţeles niciodată chestia asta.. dar încerc să trec peste şi să nu mă gândesc prea mult la lucruri inutile..

Tot ce vroiam să aflu.. este ce înseamnă să fii puternic? În sensul celălalt al cuvântului.. şi chiar am găsit câteva explicaţii.. Dacă mai ştiţi si voi altele, chiar vă rog să mi le împărtăşiţi.

A fi puternic înseamnă să taci atunci când cel mai corect ar fi să... spui la toţi neliniştea ta
A fi puternic
înseamnă să consolezi pe cineva când cel care are nevoie de consolare eşti chiar... tu
A fi puternic
înseamnă să iubeşti pe cineva... în linişte
A fi puternic înseamnă să ai încredere în cineva care pare a nu fi ...de încredere
A fi puternic înseamnă să radiezi de fericire atunci când ...eşti trist
A fi puternic
înseamnă să ierţi pe cineva care... nu merită iertare
A fi puternic
înseamnă să aştepţi atunci când... crezi că nu mai există nicio speranţă
A fi puternic
înseamnă să rămâi calm... într-un moment de disperare
A fi puternic
înseamnă să arăţi bucurie chiar dacă... tu nu o simţi
A fi puternic
înseamnă să zâmbeşti atunci când... vrei să plângi
A fi puternic
înseamnă să faci pe cineva fericit chiar dacă... tu ai inima frântă

PS: De aceea, chiar dacă viaţa pare destul de dură şi dificilă, a iubi înseamnă a fi puternic!

12 iunie 2009

Cu un zâmbet

Aseară stăteam aiurea pe net.. căutam diverse, nici nu mai ştiu.. melodii, filme noi, ce-a mai apărut.. că mă cam plictiseam nu de alta.. şi trebuia să-mi găsesc ocupaţie. Şi cum navigam eu cu feluca (un fel de bărcuţă care lasă vântul egiptean să-i umfle vela pe apele Nilului) pe net, nu ştiu cum am dat peste un citat, care mi-a atras atenţia şi care suna în felul următor:

"Pe măsură ce creştem, descoperim că până şi persoana care nu trebuia să ne dezamăgească vreodată, probabil o va face. Vei avea inima frântă cel puţin o dată, şi de fiecare dată, va fi din ce în ce mai rău. Vei frânge şi tu inimi, aşa că adu-ţi aminte cum era când sufereai. Te vei certa cu cel mai bun prieten. Îţi vei învinui noul iubit pentru ce a făcut cel dinainte. Vei plânge pentru că timpul trece prea repede şi, poate, vei pierde pe cineva drag. Aşa că, nu-ţi pierde timpul trăind cu regrete, fă-ţi o mulţime de poze, bucură-te de viaţă (că doar una ai!), râzi cât poţi de mult şi la o cât mai mare intensitate fără să-ţi pese de ce zic ceilalţi şi iubeşte ca şi când n-ai fi avut niciodată inima frântă. Pentru că, pentru fiecare 60 de secunde în care stai supărat pierzi un minut de fericire din viaţă, pe care nu ţi-l mai poate da nimeni înapoi"

Aşa că, am stat şi am meditat la asta.. şi mi-am zis că nu se merită să fiu supărată sau să-mi pară rău pentru cine ştie prostii mai mari ca mine.. şi că e mult mai bine dacă trec peste toate cu zâmbetu pe buze, în primu rând pentru sănătatea psihicului meu.. că nu vreau să mă sclerozez la 25 de ani, dacă nu chiar mai devreme.

Cu un simplu zâmbet! Dacă ai şti câte se pot face cu un zâmbet! Da, cu un simplu zâmbet, lumea devine mai bună şi parcă tot ce-i rău dispare! E greu de crezut, dar dacă a-i închide ochii pentru o secundă şi ţi-ai imagina o zi din simpla sau năucitoarea ta viaţă, o zi plină de zâmbete, a-i fi cu un surâs mai fericit şi soarele ar apărea chiar în mijlocul celei mai reci ploi de toamnă. Iar dacă ar fi iarnă, în mijlocul celui mai puternic viscol, a-i crede că ninge cu îngeri.
În cele mai triste zile, vrei să simţi că nu eşti singur.. găseşte un prieten, sau poate un coleg, sau chiar pe cineva pe care d-abia ai cunoscut.. şi zâmbeşte-i! Vei simţi că trăieşti şi că, dacă vrei cu adevărat, poţi să găseşti tot ceea ce cauţi şi încă nu ai găsit, poţi obţine tot ceea ce încă nu ai şi poţi să devii ce ţi-ai dorit dintotdeauna. Poţi să afli ce nici măcar nu ştiai, poţi să te descoperi fără să fi ştiut că n-ai făcut-o încă şi, mai ales, vei vedea că zâmbetul se întoarce, cu aceeaşi căldură cu care l-ai oferit şi tu.

Un zâmbet poate să-ţi dea speranţă - oricât de greu ar fi, curajul - oricât de mare ţi-ar fi timiditatea, bucuria - oricât de întunecate ar fi zilele tale, încrederea - oricât de mult ai fost dezamăgit şi sinceritatea - oricât de greu ţi-ar fi să spui adevărul. Nu uita că e un simplu zâmbet! Care poate face totuşi atât de multe...
Dacă n-ai totuşi puterea să zâmbeşti, uită-te în jur şi observă. Cum ar putea să fie greu să zâmbeşti atâta timp cât nu eşti singur pe lume? Sunt atâţia oameni.. şi chiar dacă unul singur îţi este aproape, mulţumeşte-i! Nu-i oferi ceea ce are deja sau ceea ce poate cumpăra. Oferă-i în schimb, un zâmbet, care valorează mult mai mult decât toate bunurile materiale. E chiar simplu: zâmbeşte mereu.. dacă vezi pe cineva pe stradă care pare supărat, zâmbeşte-i! Nu te costă nimic.. gândeşte-te că poate e singurul zâmbet pe care-l vede de foarte mult timp!
Şi când simţi că nu găseşti forţa interioară pentru a face acest lucru, adu-ţi aminte că cu fiecare zâmbet pe care-l oferi, vei fi cu un strop mai împlinit, cu o picătură mai viu, cu o rază de soare mai vesel şi cu o bătaie de inimioară mai iubit!

PS: Nu regreta nimic din ceea ce ai făcut, pentru că la un moment dat, a fost exact ceea ce ţi-ai dorit!

07 iunie 2009

Râsu lumii în 4 acte

Auzi fază! Ieri m-am găsit să mă duc aşa, pe ultima sută de metri, să îmi cumpăr o clamă-banană (sau banană-clamă, habar n-am cum se numeşte), că mă duc la o nuntă şi m-am trezit că n-am cu ce să-mi prind păru, şi nici programare la coafor n-aveam pentru că trebuia să-mi fac cu vreo câteva săptămâni înainte.. stimabila coafeză era "plină peste cap" de cliente.. şi nu mai avea când să mă facă şi pe mine.. bun.. la urma urmei nu mă mărit eo, aşa că nu e chiar aşa tragic.. pot să improvizez ceva pe moment.. mă rog nu asta e problema acum. Ideea e că de la "minunata" mea idee au început toate.
Aşa.. deci.. ies afară.. ajung pe la TNB.. am stat vreo 20 min după un anumit personaj, care n-are însă nevoie de caracterizare şi oricum n-o să umplu spaţiu cu chestii inutile.. vine în sfârşit.. şi ajungem pe la Romană că vroia stimabilu să meargă la Romexpo.. pân la urmă s-a răzgândit.. bafta mea.. şi l-am luat cu mine să-mi caut faimoasa clamă-banană.. pe care am şi găsit-o fără să-mi bat prea tare capu sau picioarele..
Plecând fericită din magazinu de unde tocmai îmi achiziţionasem mirificul accesoriu ce avea să-mi salveze podoaba capilară de un eşec total în ale coafurii, mă îndrept frumuşel spre Tineretului. Trebuia să mă întâlnesc şi cu Dada să-mi dea un colier şi nişte cercei (culmea, nici d-astea n-aveam.. m-a prins nunta asta aşa pe nepregătite.. n-am nici clamă, nici colier, nici cercei.. bine că am rochie.. şi brăţări), după care mi-a zis că vrea să meargă la concert că vine Simplu şi nu mai ştiu cine.. şi am zis na, să fiu drăguţă că mi-a dat alea.. hai să merg..
Cobor din metrou, o sun şi o anunţ că în 5 minute maxim ajung la ea să-mi dea cele trebuincioase pentru a străluci la nuntă (de parcă n-aş străluci în fiecare zi şi fără cine ştie ce accesorii!). Îi zic: "vino şi aşteaptă-mă şi pe mine măcar, că nu ştiu să ajung direct la tine!" La care ea: "hai mă, ce naiba, nu ştii să vii pân la mine.. ţii minte unde era copacu ăla înclinat? Intri în gangu ăla şi exact la primu bloc, prima scară.. vii şi suni la interfon" Eo în gându meu "ştiu pe draq să mă ia" da m-am limitat la a-i zice doar: "da, bine"
Bun, închid.. merg eu ce merg.. dau de copacu înclinat, o iau prin gang, intru în primu bloc.. n-am mai sunat la interfon că era uşa deschisă.. şi am zis că na, mă descurc, cât de greu poate fi să iei liftu şi să suni la o uşă? Mare greşeală. Intru în bloc, chem liftu, intru în lift, ajung unde (nu) trebuia să ajung şi o sun iar.. că n-o găseam.. nici pe ea, nici apartamentu.. sau mă rog, număru apartamentului.. şi îmi zice: "unde eşti mă? ai ajuns?" eo: "da mă, am ajuns, tu unde eşti" ea: "păi unde naiba ai ajuns că eo snt pe palier şi nu te văd.. ia zi.. snt nişte saci de gunoi p-acolo pe lângă vreo uşă?" Eo, uitându-mă şi negăsind sacii, zic cu juma de gură: "nu, nu e niciun sac aici" la care ea: "aoleu drace, unde ai ajuns? unde naiba ai nimerit? în ce bloc eşti? e B11?" şi replica mea vine: "Ăăă, asta nu mai ştiu..." Şi ea nervoasă: "ieşi dreaq mai repede d-acolo că nu eşti unde trebuie.. ieşi afară şi uită-te în ce bloc eşti.. doamne.. " Pe mine mă bufnise râsu.. am luat liftu iar, că doar nu era să cobor 7 etaje.. era să rămân blocată şi în lift.. şi ies afară.. mă uit pe bloc.. "B8.. la naiba.. chiar că n-am nimerit bine"
Până la urmă am găsit-o.. şi zice: "unde dreaq ai ajuns mă fată? Nu ţi-am zis să te uiţi după copacu ăla înclinat şi să o iei pe acolo?" La care eo: "Fi-ţi-ar copacu al dreaq să-ţi fie că şi ăla pe care-l văzusem eo era înclinat.. la naiba.. nu vezi că toţi arată la fel?" Mă rog.. totu e bine când se termină cu bine, cum ar zice Shakespeare...
Ajung la ea, îmi arată mai multe coliere, cercei.. mi-a dat să-mi aleg din ele.. eo fericită că am atâtea opţiuni.. am rămas acolo cufundată în admiraţie, comparaţie şi decizii.. în timpu ăsta, vine şi maică-sa acasă.. şi scumpa Dada se apucă şi-i povesteşte şi ei minunata mea aventură.. şi a bufnit-o râsu şi pe maică-sa când a auzit şi face la mine: "aoleu, Monico, eşti îndrăgostită.. şi nu oricum.. LULEA!" La care eo: "Nu nu, snt doar aiurită!" Şi am început toate să râdem. Maică-sa nu se lăsa.. şi-şi continua discursu: "Ba da, eşti al naibii de îndrăgostită.. te-a dat peste cap băiatu ăla, cine-o fi el.. şi asta e prima fază a dragostei să ştii, când nu mai ajungi unde trebuie" Şi eo o ţineam pe-a mea, că nu e adevărat.. că bla-bla.. şi tot nu m-a crezut.. pân la urmă i-am zis: "Ştiţi, nu e dragostea de vină.. am doar probleme de orientare" şi ea: "Da da, aşa e.." şi s-a dus să-mi aducă un pahar de limonadă rece să mă mai răcoresc că prea mă înfierbântasem..

04 iunie 2009

Un metrou numit... iubire?!

Cineva mi-a spus odată să nu fug niciodată după metrouri, RATB, sau după bărbaţi.. că nu este nicio problemă dacă îl pierzi pe cel din faţa ochilor. Cu siguranţă va veni altul..
Există două tipuri de oameni pe Pământ. În prima categorie se încadrează oamenii care îşi petrec toată dimineaţa pregătindu-se pentru serviciu, şcoală, etc şi aranjându-se excesiv. Aceştia, în mod inevitabil, ajung să întârzie oriunde s-ar duce. Şi, în disperarea lor, aleargă pe scările de la metrou mai-mai să-şi rupă gâtu numai în speranţa că o să ajungă la destinaţie în timp util.
Apoi mai există şi oameni care nu se pregătesc în aşa hal, oameni mai detaşaţi, care îşi pot permite să-şi savureze cafeaua dimineaţa fără să ajungă
la serviciu cu gleznele fracturate. Aceştia pleacă de acasă din timp şi, ajunşi pe peron, pot chiar să aştepte un al doilea metrou, dacă primul pare prea aglomerat.
Mă întreb oare din ce categorie fac eo parte. Cred că mai mult din prima, cu toate că nu mă aranjez excesiv şi nu stau cu orele în faţa oglinzii..
mai mult de la foarte subtil spre deloc. Cu toate astea, însă, nu ştiu cum reuşesc să întârzii mereu, peste tot unde mă duc, indiferent că e şcoală sau întâlnire. Şi mă enervează chestia asta la culme... că na, aşa cum nici mie nu-mi place să aştept, nici altora nu le surâde ideea să stea după mine.

În fine... trecem peste. Am alergat de curând după un metrou (de curând adică acu o lună, cam aşa), ceea ce nu-mi stă în caracter.. da aveam şi teză prima oră şi nu ştiu ce naiba făcusem toată dimineaţa, că m-am învârtit prin casă ca o curcă chioară şi se făcuse 13.40 şi eo nu mai plecam (şi teza era de la 14.00 şi fac vreo juma de oră pân la şcoală) Şi culmea.. iar mă pierd în detalii, ce crezi c-a făcut Monica? A prins metrou! Da, chiar aşa! Păcat că era cam aglomerat şi după câteva staţii a trebuit să cobor ca să las lumea să coboare. Când să mă urc înapoi, ce să vezi? Uşile mi s-au închis în nas.
Am rămas pe peron, privind metroul cum se îndepărtează. Mi-am încruciş
at braţele şi am început să bat din vârful piciorului, nerăbdătoare şi nervoasă. Ce mă făceam dacă întârziam? Din fericire, a venit repede un alt metrou. Iar uşile mi s-au deschis imediat ca şi cum aş fi zis "Sesam, deschide-te!", ca şi când metrou ăsta era numai şi numai pentru mine. Nu era aglomerat, chiar am găsit şi locuri libere, cu toate că nu-mi mai ardea de stat pe scaun la câţi nervi aveam că era 2 ceasu şi eo nu eram în clasă să-mi dau teza.

Mi-am dat seama că puteam să stau frumuşel liniştită şi să nu alerg după primul metrou, că puteam să-l aştept pe acesta şi nu mă mai enervam, nu mă mai uitam lung a prost după el atunci când a plecat. Şi am mai realizat şi faptul că până la destinaţie pot să schimb oricând metroul, până găsesc unul cu un traseu plăcut şi care să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a mă bucura de o călătorie cât mai plăcută. Poate în acel moment voi uita de mine şi nu-mi va mai păsa dacă întârzii. Poate mă voi cufunda în gânduri, voi privi oamenii care se grăbesc să ajungă cine ştie pe unde (aşa cum am păţit şi eu) şi voi merge până la capăt...
Şi am mai învăţat ceva.. un sfert de oră întârziat nu este întotdeauna tragic (la urma urmei, e sfertu academic.. şi am reuşit să ajung la şcoală să-mi dau teza.. norocu meu a fost că a ţinut două ore şi nu una cum mă aşteptam).. iar ieri mă lăudam cu ce 9 am luat eo chiar dacă n-am ajuns când trebuia şi-am pierdut un sfert de oră din timpu meu (stau şi mă întreb.. oare dacă ajungeam la fix, luam 10?)
Aşa şi cu iubirea.. nu e bine să te grăbeşti niciodată.. dar de câteva zile de când mă grăbesc să ajung pe unde am treabă şi mai prind şi metrourile de fiecare dată.. stau şi mă gândesc că e chiar indicat să mai grăbeşti puţin lucrurile.. sau măcar să încerci.. pentru că nu ştii niciodată cât de perfect ar putea ceva să fie.. şi tu să n-ai habar.. la fel ca mine.. când toţi încearcă să-mi deschidă ochii şi eo refuz categoric să cred că e cum zic ei şi că doar li se pare..

01 iunie 2009

Nervi să ai, că plozi sunt destui...

Ah! 1 iunie! Cea mai frumoasă zi din an! Sau cea mai nenorocită, depinde cum o iei. Păi ce, nu ştii ce zi e azi? E 1 iunie, dragă! Adică Ziua Plodului, pardon.. a Copilului! Când toţi părinţii îşi golesc buzunarele de paralele pe care (nu) le au ca să le facă toate mofturile plozilor, că dacă nu, să te ferească sfinţii să fii în Tineretului sau mai ştiu eo ce parc care "promovează" diverse chestii pentru copiii doritori şi pentru părinţii cu portofelele groase.. şi să zică mă-sa lu vreunu că nu-i ia ceva, să vezi ce începe ăla să zbiere.. că acu pe bune, în criza asta financiară, eo să fi avut un copil.. nu cred că-i cumpăram toate prostiile care se comercializează peste tot prin Bucureştiu ăsta. Aşa că, 1 iunie, alături de alte sărbători festive ca Ziua Prostiţilor.. Îndrăgostiţilor, pardon, Morţişoru sau mai ştiu eo ce alte tâmpenii d-astea, implică bani.. sau cheltuirea lor.

Revenind la minunata zi de 1 iunie.. unde rămăsesem.. a da! La plozii răsfăţaţi.. nu zic că eo aş fi fost cine ştie copil cuminte sau care se mulţumeşte cu tot ce-i dă mă-sa şi cu tac-su.. da ăştia snt prea de tot.. îmi aduc aminte o dată când eram mai mică, cred că aveam vreo 5-6 ani.. şi am fost cu mama la piaţă.. să cumpere nu ştiu ce rahaturi.. şi văzusem nişte jucării prosteşti şi i-am zis că le vreau.. şi ea a zis că nu-mi ia, că mai aveam acasă vreo 3-4 la fel (şi avea dreptate.. da eo nu, batman-batman.. că copilu la 5 ani ce minte poa să aibă?) plus că nu ştia dacă îi mai rămân bani, că întâi vroia sa cumpere ce avea nevoie şi dup-aia mai discutăm.. ce-a urmat nu e greu de închipuit.. am început, bineînţeles, să urlu cât mă ţineau plămânii mei nedezvoltaţi şi gâtu meu care acu se înroşeşte şi de la o amărâtă de îngheţată şi nu mai pot să vorbesc 3 zile.. şi atunci n-aveam nici pe dracu.. şi i-am făcut scumpei mele mămicuţe un show de zile mari, de o ştia toată piaţa... şi nu-ţi zic câta palma mi-a tras atunci de-mi înroşise o bucă... că îmi tot zicea aiurea.. "Ai tăcut? Ai tăcut?" şi eo mai tare zbieram, aşa în ambiţie.. şi trebuia să mă potolească cumva.. în fine, pân la urmă am tăcut, aveam ochii roşii şi umflaţi de plâns.. da nu mai conta.. ea era fericită că mă liniştise. Aşa că putea să-şi facă cumpărăturile în linişte. Termină de cumpărat, ieşim din piaţă, mergem spre casă.. pe la cofetărie, era una care vindea îngheţată d-aia la maşină.. d-aia de 10 mii sau cât mă-sa o fi.. d-aia naşpa oricum.. că numai d-aia mâncam.. şi iar încep şi urlu că vreau îngheţată.. şi culmea.. chiar mi-a luat.. da în loc să mi-o dea direct mie, cum i se părea normal unui plod afurisit de 5 ani ca mine, a luat şi ea o gură din ea, mai exact moţu ăla.. ca să nu-mi cadă, că eo la cât de căscată eram, dădeam şi pe mine, mă mânjeam toată la gură de zici că mâncam şi cu gura, şi cu nasu, şi în cel mai rău caz, ajungea pe jos şi călcam în ea. Şi când mi-a dat îngheţata şi am văzut că nu mai avea moţ, am început să fac ca toţi dracii şi am dat cu ea de pământ de s-a făcut fleaşcă în mijlocu trotuarului.. mama când m-a văzut, mi-a mai tras una, de mi-a înroşit şi buca cealaltă, cu toate că o mai încasasem şi în piaţă.. tot nu mă potoleam.. şi când dăm colţu să ajungem acasă, mai era un magazin exact la stradă şi avea îngheţată. Eo când l-am văzut, îi zic "mami, îmi iei şi mie o îngheţată?" la care ea de colo: "fi-ţi-ar îngheţata a dracu să-ţi fie că mi-ai făcut capu calendar azi" şi nu mi-a mai luat nimic.. aşa că, am luat-o în mână, mai pe româneşte.. din orgoliu prostesc.. n-am mai pupat îngheţată în ziua aia, când puteam frumuşel să tac din gură şi să mă mulţumesc cu ce am.

Altă fază.. mai crescusem.. aveam vreo 7-8 ani.. şi ne-am dus la mare în vara aia.. şi la mare, bineînţeles, pe faleză, pe plajă, pe oriunde te duci, vezi toţi dracii de comercianţi şi negustori care vând tot felu de căcaturi ca să facă bani.. şi avea unu brăţări d-alea fosforescente.. care luminau noaptea.. şi se vedeau frumos.. în mintea mea de copil bolnav, orice răhăţel arăta bine.. şi, cum era de aşteptat am început să urlu p-acolo că vreau şi eu una.. şi na, pân la urmă mi-au luat una.. mă şi-a dracu să fie cu mama ei de brăţară afurisită nu ştiu ce naiba îi făcusem, că până la hotel am stricat-o şi nu mai mergea.. şi iar mi-am început concertu că de ce nu mai merge, că eo vreau să meargă şi vreau să meargă CHIAR ACU!!! şi tata face: "lasă, Moni, nu plânge, că o băgăm la frigider, se încarcă până mâine şi o să meargă iar, o să vezi." Eo, având încredere în el, am zis, hai că aşa o fi.. şi o bag în frigider şi o las acolo până dimineaţă.. când mă trezesc, la prima oră, direct în frigider am ajuns că să văd dacă merge brăţara.. mergea pe dreaq s-o ia.. şi iar am început să urlu de am trezit tot etaju la 6 dimineaţa.. da oricum se trezeau să plece la plajă.. aşa că le-am făcut o favoare şi nu-mi părea rău.. tata în schimb, a început să-mi explice că de fapt merge, da nu se vede că e ziuă, că se vede mai bine noaptea şi că să aştept până diseară.. şi am aşteptat mult şi bine că brăţara nici c-a mai vrut să strălucească..