Piesa de teatru

Piesa s-a terminat. Orologiul bate ora 12:00. Cortina s-a tras peste scena prinsă în amintirea trecutului. Am rămas doar eu şi sunetul picăturilor de ploaie. Această nebunie de a lua totul de la început a devenit o obsesie.
Mai ştii cum era înainte? Viaţa era un joc de şah fără reguli, în care noi eram regele şi regina. Ceilalţi erau simpli pioni, iar noi conduceam totul după nişte reguli nescrise. Jocul era viaţa.. iar viaţa era un joc.
Dar cu piesa de teatru cum a rămas? A, da! Mi-am amintit! S-a terminat.. sala e goală.. iar afară plouă.. picăturile se aud de undeva de sus. Stau aşezată turceşte pe scenă şi privesc în public.. sau mai degrabă în gol, că s-a golit de mult încăperea. Nu a mai rămas nimeni şi nimic. Decât eu. Spectatorii au venit, au văzut piesa, au aplaudat la final că doar aşa e politicos, iar într-un final au plecat. Până şi ceilalţi actori au plecat, nu mai e nimeni în culise.
Mintea îmi zboară departe. Mă induce în eroare acest joc cu rol dublu. Scena îţi schimbă personalitatea. Ne prefacem zi de zi că totul e bine, ne lăsăm ghidaţi de nişte replici, urmăm un scenariu scris de altcineva.. un geniu nebun. Transpunem cu voce tare gândurile altcuiva.
Operă dramatică, cu final fericit. Doi termeni care se contrazic, părerea mea. Adică.. automat dacă e dramă, n-are cum să aibă final fericit.. sau poate că da. Dar ce se întâmplă după ce se trage cortina? Sau când luminile se sting şi pe scenă, în luminile reflectoarele stinse, rămâne doar singurătatea? Îşi face simţită prezenţa "Realitatea", asta se întâmplă! Sau "Rolul Doi"!
Dar cu noi ce se va întâmpla? Doi străini, care totuşi, pare că se cunosc dintotdeauna. Noi doi.. doi copii care visează la soare după ploi. Am preferat să îngropăm trecutul în culise. Ne stăpâneşte un orgoliu nebun ce preia controlul jocului. Mândria. Am ajuns să purtăm un război de priviri şi indiferenţă. Dar ne-am schimbat. Cândva, luptam amândoi pentru acelaşi lucru, credeam că orice război e mai uşor în doi. Acum, însă, războiul este purtat între noi, care cândva eram aliaţi. Suntem fideli unui scenariu care nici măcar nu se potriveşte cu actorii investiţi cu responsabilitatea de a-i da o logică. Ne rănim reciproc cu replicile scrise în scenariu. Şi nu ne dăm seama de asta. Dar sunt vorbe care dor, ce nu vrem să ni le spunem, dar totuşi, ele sunt scrise în scenariu, iar noi trebuie să-l urmăm. La fiecare repetiţie, facem ce ne îndrumă regizorul, deşi ne doare pe zi ce trece din ce în ce mai mult... Nu mai pot suporta! Nu mai pot uita! Nu mai pot ierta! Nici pe mine, nici pe tine!
Tot ceea ce părea atât de puternic, acum atârnă de un fir de aţă. Pasiunea pentru această piesă mă ţine legată de rolul meu dublu. Acele ore când mă rup de realitate, aflându-mă la câţiva kilometri depărtare de sala teatrului, mă ţin în viaţă. Mă alimentez dintr-o speranţă zadarnică.