Monolog interior

Renaşterea este în tine. Regăseşte-ţi dorinţele şi gândurile. Întoarce-te la începuturile tale, unde efemeritatea lumii înconjurătoare nu te va cuprinde. Sub puterea nemiloasă a furtunii, tu, asemeni unui bătrân stejar, vei avea puterea să rezişti?
Nu.. întruchipează-te în trestie şi strecoară-te printre loviturile uraganului numit viaţă, pentru a nu te rupe niciodată. Focul ce arde în tine te va fi cuprins înainte să chemi suflarea vântului. Apa te va fi înghiţit după ce vei fi căutat în pura disperare temniţa pământeană. Aerul te va fi nimicit fără suferinţă, iar lăcaşul cald al pământului umed îţi va fi sicriu. Vei lăsa să ţi se întâmple aşa ceva?
NU! Vei lupta să stingi focul ce te nimiceşte pe dinăuntru cu propria-ţi indiferenţă şi răceală. Ambiţia îţi va fi armă împotriva apei, iar neclintită tu vei sta, lăsând-o să treacă pe lângă tine, până ce vei fi una cu refluxul. Ondulează-te sub bătăile vântului, iar sicriul tău va fi părăsit, căci viaţă vei dori!
De suferinţă, însă, nu vei fi scutită.. poartă-ţi a ta haină către apusurile lumii tale pentru a renaşte.. răsari precum o stea şi cruţă-ţi viaţa! În universul calm şi tandru îţi e locul, în universul tău, ce însă îmi aparţine. Asemenea păsării phoenix vei renaşte din propria cenuşă şi îţi vei continua lungul drum ce ţi-a fost dat să-l urmezi. Vei pluti prin văzduh cu aripile mele, căci orgoliul trebuia să-şi găsească locul. Vei savura fiecare clipă a traiului tău cu pofta şi dorinţa mea de viaţă, vei vedea cu ochii mei, şi vei simţi cu pielea mea..
Căci nimeni nu mă cunoaşte mai bine ca tine. Tu eşti eu. Sau cel puţin, eşti cea care am fost odată. Un eu curat, fără amărăciune şi resentimente, un eu ce se bucură de nimicul său.
Iar când vei fi zburat îndeajuns, te rog, lasă o pană din aripile tale albe şi mari ca de înger nemurdărit de pata gri a destinului, să cadă în ploaie pentru mine.. şi va fi pătată din nou..