Drumul către mine însămi

Mi-am zis încă de la începutul anului că nu voi privi în urmă, că trecutul îl voi da uitării şi că îmi voi vedea de drum. Şi cu toate astea, sunt perfect conştientă că încă nu am reuşit. Asta până ieri. Când am realizat într-un final că nu mă ajută cu nimic dacă am regrete sau resentimente. Dimpotrivă. Îmi fac rău singură. Aşa că am decis, mai mult pentru sănătatea mea mentală şi pentru liniştea mea sufletească, să mă împac pur şi simplu cu gândul că orice aş face, timpul nu-l mai pot da înapoi.

M-am luptat prea mult cu amintirile.. cu gândurile.. cu sentimentele.. cu mine însămi. Şi am cam obosit. Pentru că era o luptă pe care nu o puteam câştiga niciodată. Decât dacă vroiam. Iar conştiinţa îmi spunea că mi-e mult mai bine aşa şi că ar trebui să fac pace cu gândurile. La urma urmei, ce rost are să port bătălii cu amintirile? Niciunul. Ar trebui doar să fac un foc mare în care să-mi ard toate gândurile negre care nu-mi dau pace.

M-am hotărât, într-un final, după lupte seculare, să renunţ şi să o iau de la capăt. Iar dacă trecutul nu vrea să mă lase, îl voi lăsa eu pe el. Şi voi începe altă călătorie. Voi merge pe alt drum, unul pe care nu l-a bătătorit nimeni, de data asta spre regăsirea mea. Trebuie să mă cunosc. Vreau să ştiu cine sunt cu adevărat. Lucru paradoxal, deoarece se spune că nimeni nu mă poate cunoaşte mai bine decât eu însămi. Şi culmea, chiar credeam şi eu asta la un moment dat. Aveam convingeri de neclintit, ştiam cine sunt şi ce-mi poate pielea... eram eu, aşa cum ar fi trebuit să rămân mereu. Însă, m-am schimbat. Şi când ascult unele melodii cărora acum ceva timp nu le înţelegeam întru totul mesajul, acum mă regăsesc complet în ele.

Am înţeles că, de fapt, nu am fost niciodată singură. Am avut alături atâţia oameni minunaţi, care m-au ajutat mereu şi au fost lângă mine când alţii m-au părăsit. Dar eu am fost prea oarbă să-i văd. Şi i-am îndepărtat chiar şi pe ei de mine. Pe singurii oameni în care aveam încredere. Şi totuşi, ei n-au plecat. Deşi i-am îndepărtat, sau mai degrabă, m-am îndepărtat eu, ei au fost mereu acolo, aşteptând în tăcere să-mi revin. Credeam că mi-e mai bine singură, însă nu a fost aşa.

Iar acum, pot zâmbi iar. Mă pot bucura iar de zăpadă, de soarele de afară, de orice lucru mărunt. Pot face o zi banală să devină cea mai frumoasă din viaţa mea. Văd totul în culori, iar în urechi aud acorduri dulci de pian care mă încântă. Radiez... zâmbesc... mă bucur... râd... trăiesc din nou. Optimismul din mine m-a învăţat să mă ridic de fiecare dată când cad şi să-mi continui drumul, sau să schimb direcţia. De data asta, voi schimba direcţia. Nu voi mai merge pe acelaşi drum. M-am plictisit de el. Şi ce crezi? Drumul pe care l-am ales e mult mai însorit, e asfaltat chiar (nu mai e plin de praf şi de pământ ca celălalt), dacă mă uit în stânga văd un câmp plin de lalele înflorite care miros fantastic, iar dacă mă uit în dreapta, văd un câmp cu cea mai verde iarbă pe care am văzut-o în viaţa mea. Mi-am aruncat o privire şi spre înaltul cerului, iar spre surprinderea mea, ochii mi-au fost încântaţi de cel mai senin cer, de un albastru azur fermecător.

Şi uite aşa, uşor-uşor, voi păşi pe acest drum. Trebuie să recunosc că mi-e puţin teamă, poate din cauză că nu ştiu ce mă aşteaptă. Poate pentru că, la un moment dat, totul se va transforma iar într-un câmp de bătălie, iar lalele vor dispărea. Nu ştiu. Dar trebuie să-mi găsesc curajul şi încrederea şi să merg mai departe. Să văd unde o să ajung dacă voi urma calea asta. Poate voi găsi o plajă, iar la umbra unui palmier să mă aştepte un şezlong confortabil. Poate voi găsi o fântână cu apă rece, binefăcătoare. Poate voi găsi fericirea, norocul şi dragostea.. nu neapărat în ordinea asta sau toate odată.

Sau cine ştie.. poate mă voi găsi pe mine!