A fost odată ca niciodată.. ce început banal! Frate, de ce trebuie să înceapă aşa toate poveştile? Ce naiba? E o regulă? Ei, şi? Eu sunt excepţie de la regulă. Ca şi personajele din povestea mea de altfel.. şi asemănarea cu realitatea e pur întâmplătoare.
Aşa.. deci.. a fost odată.. o fată perfect normală, nu era nimic în neregulă cu ea. Trăia în regatul tatălui ei, regele, pe care cu greu şi-l clădise cu ajutorul mamei ei, asta fiind regina. Pe fată o chema Emma şi era singură la părinţi.. deci toată împărăţia tatălui ei, îi aparţinea.. ce materialistă, ar zice unii! Dar nu, nu era aşa. Pe Emma n-o interesau bogăţiile. Ea vroia doar să danseze toată ziua, să se ducă în pădure cu arcul pe umăr şi să vâneze. Îi plăcea să stea într-o poieniţă, lângă un mic izvor. Acolo îşi petrecea timpul sau evada când era tristă.
Dar într-o zi, pe când se dusese la vânătoare de porumbei (da ştiu, era cam sadică fata.. îi plăcea durerea.. şi avea poftă de carne de porumbel la cină.. aşa că n-a găsit soluţie mai bună decât să se ducă să-şi procure singură hrana), se opri o clipă în spatele unui tufiş ca să ochească prada mai bine şi să n-o sperie. Îşi pregăti arcul, scoase o săgeată din tolba pe care o purta pe umărul drept, şi era gata-gata să tragă. Porumbelul nu era prea departe. Dar dintr-un alt tufiş, simţind pericolul ce pândea biata pasăre, a sărit un tânăr în ajutorul ei. Dar săgeata Emmei zburase deja. Şi în loc să nimerască porumbelul, l-a nimerit pe însuşi Cosânzeanu drept în inimă. I-a luat ceva să-şi dea seama ce se întâmplase de fapt. Şi s-a dus la el să-l ajute. Dar a înţeles că nu mai avea ce să facă.. îl vedea că suferă din pricina săgeţii. Şi a încercat să-l ajute. El, când a văzut-o, nu s-a putut abţine, şi cu ultimele puteri, s-a ridicat şi a sărutat-o cu foc, spunându-i că ăsta era singurul remediu pentru durerea lui.
Fata l-a ascultat, şi a continuat să-l sărute, mângâindu-l cu drag şi reuşind astfel să-i mai aline durerea cauzată. A fost dragoste la prima vedere. Se putea citi în ochii lor. Amândoi vroiau acelaşi lucru. Şi n-au mai stat la palavre, să facă totu ca la carte. Au ieşit din anonimat. S-au aruncat în ghearele dragostei fără să le pese de consecinţe şi jurându-şi unul altuia iubirea veşnică. Ea era sceptică, nu-i venea să creadă. Totul se petrecuse prea repede, credea că n-are şanse, că e doar o glumă. El, însă, îi dădea speranţe.
Zilele treceau, şi ei se îndrăgosteau din ce în ce mai tare unul de altul. Se întâlneau cum aveau ocazia şi se dăruiau unul altuia cu atâta foc şi pasiune, încât credeau că lumea le aparţine.. şi nu se înşelau.. prea tare. Ea a înţeles. Şi-a dat seama că nu e băiatu rău şi că poate avea încredere în el. Nu mai simţise niciodată aşa ceva. Nu credea că i se putea întâmpla aşa ceva. Şi totuşi s-a întâmplat. Şi îşi spuneau mereu că sunt făcuţi unul pentru altul, că niciodată n-au mai găsit pe cineva care să-i înţeleagă aşa bine. Nu mai era zi să nu-şi vorbească măcar o dată.
Ei îi plăcea. Totul. Şi cu fiecare ocazie, nu ezita să-l înnebunească. Şi îi zicea mereu ce vrea. Să fie al ei mereu. Să se dăruiască complet, fără să-i pese de consecinţe. Când se sărutau, el o strângea în braţe, iar ea, îşi înfigea unghiile tandru şi adânc în pielea lui. Pe spate. Îl zgâria uşor. Îl făcea să vrea mai mult. Îl simţea cum tremură în braţele ei şi cum îl trec fiorii. Îi auzea şi îi simţea respiraţia. Atât de caldă şi din ce în ce mai rapidă. Când îl săruta pe gât, el gemea uşor de plăcere, iar ea n-avea nevoie de mai mult. Era sigură că îl înnebuneşte. Şi avea dovada.
El îi spunea mereu să nu se oprească şi să continue. Avea nevoie de ea ca de aer. Cu fiecare sărut, pătrundea mai adânc.. şi mai adânc.. o avea şi o mai vroia. Din ce în ce mai mult. O dorinţă nestăvilită se năştea în sufletul lui. Iar ea i-o împărtăşea. O strângea în braţe cu atâta forţă, încât avea impresia că se va topi chiar acolo lângă ea. Mintea nu-l mai asculta. Şi nici pe ea. Se pierdeau în simţiri. Inimile lor băteau ca una. Nu mai conta că se aflau afară, şi nu în intimitate. Era ultimul detaliu la care le stătea mintea...
Aşa.. deci.. a fost odată.. o fată perfect normală, nu era nimic în neregulă cu ea. Trăia în regatul tatălui ei, regele, pe care cu greu şi-l clădise cu ajutorul mamei ei, asta fiind regina. Pe fată o chema Emma şi era singură la părinţi.. deci toată împărăţia tatălui ei, îi aparţinea.. ce materialistă, ar zice unii! Dar nu, nu era aşa. Pe Emma n-o interesau bogăţiile. Ea vroia doar să danseze toată ziua, să se ducă în pădure cu arcul pe umăr şi să vâneze. Îi plăcea să stea într-o poieniţă, lângă un mic izvor. Acolo îşi petrecea timpul sau evada când era tristă.
Dar într-o zi, pe când se dusese la vânătoare de porumbei (da ştiu, era cam sadică fata.. îi plăcea durerea.. şi avea poftă de carne de porumbel la cină.. aşa că n-a găsit soluţie mai bună decât să se ducă să-şi procure singură hrana), se opri o clipă în spatele unui tufiş ca să ochească prada mai bine şi să n-o sperie. Îşi pregăti arcul, scoase o săgeată din tolba pe care o purta pe umărul drept, şi era gata-gata să tragă. Porumbelul nu era prea departe. Dar dintr-un alt tufiş, simţind pericolul ce pândea biata pasăre, a sărit un tânăr în ajutorul ei. Dar săgeata Emmei zburase deja. Şi în loc să nimerască porumbelul, l-a nimerit pe însuşi Cosânzeanu drept în inimă. I-a luat ceva să-şi dea seama ce se întâmplase de fapt. Şi s-a dus la el să-l ajute. Dar a înţeles că nu mai avea ce să facă.. îl vedea că suferă din pricina săgeţii. Şi a încercat să-l ajute. El, când a văzut-o, nu s-a putut abţine, şi cu ultimele puteri, s-a ridicat şi a sărutat-o cu foc, spunându-i că ăsta era singurul remediu pentru durerea lui.
Fata l-a ascultat, şi a continuat să-l sărute, mângâindu-l cu drag şi reuşind astfel să-i mai aline durerea cauzată. A fost dragoste la prima vedere. Se putea citi în ochii lor. Amândoi vroiau acelaşi lucru. Şi n-au mai stat la palavre, să facă totu ca la carte. Au ieşit din anonimat. S-au aruncat în ghearele dragostei fără să le pese de consecinţe şi jurându-şi unul altuia iubirea veşnică. Ea era sceptică, nu-i venea să creadă. Totul se petrecuse prea repede, credea că n-are şanse, că e doar o glumă. El, însă, îi dădea speranţe.
Zilele treceau, şi ei se îndrăgosteau din ce în ce mai tare unul de altul. Se întâlneau cum aveau ocazia şi se dăruiau unul altuia cu atâta foc şi pasiune, încât credeau că lumea le aparţine.. şi nu se înşelau.. prea tare. Ea a înţeles. Şi-a dat seama că nu e băiatu rău şi că poate avea încredere în el. Nu mai simţise niciodată aşa ceva. Nu credea că i se putea întâmpla aşa ceva. Şi totuşi s-a întâmplat. Şi îşi spuneau mereu că sunt făcuţi unul pentru altul, că niciodată n-au mai găsit pe cineva care să-i înţeleagă aşa bine. Nu mai era zi să nu-şi vorbească măcar o dată.
Ei îi plăcea. Totul. Şi cu fiecare ocazie, nu ezita să-l înnebunească. Şi îi zicea mereu ce vrea. Să fie al ei mereu. Să se dăruiască complet, fără să-i pese de consecinţe. Când se sărutau, el o strângea în braţe, iar ea, îşi înfigea unghiile tandru şi adânc în pielea lui. Pe spate. Îl zgâria uşor. Îl făcea să vrea mai mult. Îl simţea cum tremură în braţele ei şi cum îl trec fiorii. Îi auzea şi îi simţea respiraţia. Atât de caldă şi din ce în ce mai rapidă. Când îl săruta pe gât, el gemea uşor de plăcere, iar ea n-avea nevoie de mai mult. Era sigură că îl înnebuneşte. Şi avea dovada.
El îi spunea mereu să nu se oprească şi să continue. Avea nevoie de ea ca de aer. Cu fiecare sărut, pătrundea mai adânc.. şi mai adânc.. o avea şi o mai vroia. Din ce în ce mai mult. O dorinţă nestăvilită se năştea în sufletul lui. Iar ea i-o împărtăşea. O strângea în braţe cu atâta forţă, încât avea impresia că se va topi chiar acolo lângă ea. Mintea nu-l mai asculta. Şi nici pe ea. Se pierdeau în simţiri. Inimile lor băteau ca una. Nu mai conta că se aflau afară, şi nu în intimitate. Era ultimul detaliu la care le stătea mintea...
~ to be continued ~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu