Tot ce am iubit

Zâmbeşti firav, nu mai ai putere
Nu poţi să îi dai inimii ceea ce-ţi cere
Şi timpul trece greu, dar parcă stă pe loc
Singurătatea nu-i frumoasă deloc
Clipele se duc, nu se mai întorc
Dar pozele rămân la final

Şi ce final trist, ce gol!
Câtă durere poate fi într-un singur om!
Să îţi scoţi inima ai vrea dac-ai putea
Când te înţeapă adânc, tu vrei să scapi de ea
Nimic nu poate trece atât de uşor
Şi te vezi iarăşi plângând în dormitor
Vrei să uiţi totul, dar derulezi filmul înapoi
Şi-ţi aminteşti de vremurile când eraţi doar voi
Cerul dac-ar putea, ştiu că te-ar ajuta
Ţi-ar da cadou ce nu are altcineva
Te rog măcar deschide ochii, priveşte!
Inima mea e lângă tine acum şi îţi vorbeşte

Tot ce am iubit, am pierdut
Şi plâng iar ...lacrimi primesc în dar

Am vrut să fie totul bine, m-am străduit
Chiar nu poţi spune că n-ai simţit că te-am iubit
Şi clipele frumoase avute împreună
În fiecare zi parcă era altă aventură
Când mă îmbătam cu parfumul tău bun
De care îmi e dor şi acum

Nu pot să cred că am pierdut
Şi doare mult când vorbesc numai la trecut
Vreau totul înapoi, cum a fost mereu
Să nu mai fie niciodată greu
Nu pot să-mi dau seama cum s-a întâmplat
Dar fără un cuvânt, de tine m-ai îndepărtat
Mă gândesc mereu, nu numai uneori
Zilele cu tine pentru mine-s sărbători
Aş vrea să ştiu dacă fac bine sau rău
Că mă abţin cu greu să formez numărul tău
Încă ţin la tine, ţi-am mai spus, şi nu o dată
Dacă nu mă crezi tu, măcar lumea să o facă

Tot ce am iubit, am pierdut
Şi plâng iar ...lacrimi primesc în dar

Visezi cu ochii deschişi sau nici nu ştii
Te uiţi pe geam nu ştii dacă-i noapte sau zi
Nu vrei să ştii nimic, ce se vorbeşte
Nu mai vrei să ştii nici cine te priveşte
Ştiu ce simţi acum, ştiu că nu mă crezi
Dar poate în timp ai să vezi

Inima ta a devenit brusc nepăsătoare
Şi simt cum dragostea încet moare
Ştiu că pare imposibil, dar e real
Doare mai tare decât patul de spital
Nesiguranţă, sinceritate şi lacrimi multe
Atât primim din momentele petrecute
Ai vrea să fie cineva, să-ţi dea curaj,
Să te aşeze în pat şi să-ţi spună că-i un miraj
Încerc să fiu cum trebuie să fiu
Poate te vei întoarce sau e prea târziu
Sunt întrebări... nu, nu sunt răspunsuri
Şi poate până la sfârşit o să rămânem singuri

Tot ce am iubit, am pierdut
Şi plâng iar ...lacrimi primesc în dar

Cu aripi frânte

"Ştii ce se întâmplă la peste 2000 de metri altitudine? Creierul moare din lipsă de oxigen... celulă cu celulă, iar corpul încetează să funcţioneze în acelaşi timp. Mă gândesc mereu cum ar fi fost... poate o fată de la câmpie ca mine nu poate trăi la altitudinea aia..."

Aşa se sfârşeşte unul din filmele mele preferate, film pe care l-am vizionat singură, într-o noapte şi care mi-a cam dat de gândit...

Rar găseşti o iubire care să te mistuie încet, ca un foc ce arde mocnit şi pe care îl observi abia atunci când nu a mai rămas decât cenuşa. Ce prefer? Un foc de paie care arde sub ochii mei câteva secunde şi apoi se stinge, lăsând în urmă mai nimic, sau o căldură intensă care se transformă în flăcări şi apoi în cenuşă? Sincer, nu ştiu. Amândouă m-au învăţat cam acelaşi lucru: că uneori iubirea pătează, iar petele astea nu ies la spălat... că o inocenţă murdărită de alţii devine melancolie... că iubirea nu e suficientă, nu te înalţă... că poeţii se înşeală...

A fost ca o cursă cu obstacole, în care eram în competiţie toţi trei: eu, tu şi ...tot eu, sau conştiinţa mea. Singurii noştri adversari am fost noi înşine. Alergam doborând obstacole, alergam unul după altul, nedorind altceva decât sfârşitul cursei, sperând că vom nimeri în paradis. N-am alergat niciodată cot la cot, nu te-am ajuns niciodată din urmă, nu aveai răbdare să mă aştepţi... erai mereu fie cu doi paşi în urma mea, fie cu trei înainte. Mereu era aşa. Încercam să zburăm, dar nu mai era ca la început, când plecasem de la linia de start, amândoi de pe aceeaşi poziţie. Ne ridicam puţin de la pământ, dar nu mai găseam forţa să continuăm.

Parcă uitasem cum se face... uitasem cum era să zbori... şi când să ajungem într-un final la linia de sosire, ne-am izbit de zidul de frustrări care se acumulase între noi. Următorul lucru pe care aveam să mi-l amintesc era cum vântul îmi răscolea părul, ştiam că zburam, dar nu realizasem cu ce viteză. Apoi am simţit o durere în piept, în cap, peste tot.

Atunci am înţeles ce se întâmplase: nu era vântul cel care-mi răscolea părul, era curentul pe care-l producea corpul meu în cădere. Nu mai zburam, cădeam... dar mi-am dat seama abia când corpul meu a făcut impact cu solul, am simţit totul zdruncinându-se, în mine şi în jurul meu.

Mi-ai dat aripi să zbor doar pentru a mi le tăia când mai aveam puţin şi ajungeam unde îmi doream: la inima ta. Cu tine, însă, nu ştiu ce s-a întâmplat. Poate ţi-ai continuat zborul, poate ai reuşit să mergi mai departe spre linia de sosire, cert este că pe mine nu m-ai ajutat să mă ridic de la pământ. Nici măcar nu cred că mi-ai aruncat o privire, poate nici n-ai observat că nu mai sunt lângă tine...

Am realizat atunci că nu căderea te omoară, ci impactul. Cu ultimele puteri, am reuşit să mă ridic. Am privit spre cer, în speranţa că te voi vedea. Nu erau nici măcar stele, nici luna, nu mai era nimic. Căzusem, nu de la foarte mare înălţime, dar totuşi... căzusem.

Oare când mi se vor vindeca rănile? Am văzut departe o lumină? Să fie o casă? Vor avea grijă de mine acolo? Măcar să mă bandajeze, atât.
Am decis să uit tot ce s-a întâmplat. Mi-am zis că a fost un test prin care trebuia să văd cât eram de vie...

Nu mi-e dor de tine, mi-e dor de cel care m-ai făcut să cred că eşti...

Ultimul fum

Încep să te urăsc pentru că m-ai umplut de vicii. Fumez clipe ca şi cum aş fuma sentimente, beau vise ca şi cum aş bea iubire, mă droghez cu speranţe.

Aruncă-mi un ultim zâmbet. Lasă-mi privirea să se piardă în zările albastre. Îneacă-te în vise moarte, dă-mi înapoi verdele stelelor! Dormi în pragul durerii, aruncă-mă în abisul culorilor de mai şi al căldurii de iulie. Priveşte albul fulgilor de nea, arde-mă în suferinţa ochilor tăi. Poate aşa vei simţi melancolia iernii.

Aminteşte-ţi cine sunt. Aminteşte-ţi moartea viselor, lasă-mă să cred că n-ai uitat. Aminteşte-ţi zborul muzicii în lumea ta, lasă-mă să cred că încă mai are aripi. Aminteşte-ţi simfonia dulce a mării, lasă-mă să cred că iluziile s-au înecat în amarul ei. Aminteşte-ţi drumul privirilor noastre, lasă-mă să cred că amintirea ochilor tăi încă mai doare. Aminteşte-ţi valsul dragostei în noi, lasă-mă să cred că n-ai pierdut ritmul. Aminteşte-ţi zâmbetul meu, lasă-mă să cred că tristeţea nu-l ucide. Aminteşte-ţi întâlnirile noastre, lasă-mă să cred că încă mai înţelegi timpul. Aminteşte-ţi de lacrimile mele, lasă-mă să cred că încă mai priveşti cerul. Aminteşte-ţi că te-am iubit, lasă-mă să cred că sufletul tău încă mai e lângă mine.

Aminteşte-ţi cât de mult am suferit, lasă-mă să cred că-ţi vei putea aminti ceva vreodată!

Băutura lor tradiţională

Şi când zic "lor" mă refer la nimeni alţii decât tovarăşii noştri de peste ocean, adică scumpii şi dragii de americani, băutura lor tradiţională de Crăciun fiind lichiorul de ouă, sau cum îi spun ei "eggnog". Ei bine, aşa cum iubiţii mei compatrioţi, românii, s-au gândit să facă fiecare sărbătoare americană comercială şi la noi, m-am gândit că nu fac nimic rău dacă voi pregăti acest "Eggnog". Nu de alta, dar vreau să am ceva inedit pe masă de Crăciun.
Mai jos vă voi lăsa şi vouă reţeta, pe care eu am pus-o în practică (dacă pot zice aşa) chiar în seara asta. Şi pot spune că a ieşit delicios, iar mirosul de scorţişoară şi de vodkă pur şi simplu te îmbată!


Aşadar, ai nevoie de:
5 ouă
2 ceşti lapte
2 ceşti frişcă lichidă (eu am folosit Hulala)
1 ceaşcă de vodkă/rom/whisky (teoretic, poţi folosi orice fel de băutură fină, cu condiţia să fie incoloră, dar merge şi whisky spre exemplu, sau le poţi amesteca, depinde de gusturile fiecăruia)
1 ceaşcă zahăr
2 fiole esenţă de vanilie
1 linguriţă nucşoară (asta e tradiţională, dar poţi folosi şi scorţişoară dacă îţi place mai mult)
1 pliculeţ de zahăr vanilat Bourbon de la Dr. Oetker (asta opţional)

Mai departe, vă spun cum am procedat:
- am frecat gălbenuşurile cu 3/4 ceaşcă de zahăr (n-am pus una întreagă pentru că am vrut să adaug un pliculeţ de zahăr vanilat de Bourbon de la Dr. Oetker, pentru un plus de aromă) până s-a topit şi a rezultat o compoziţie pufoasă
- am amestecat într-o crăticioară laptele cu frişca şi cu scorţişoara, apoi compoziţia obţinută am pus-o la foc mic, până a dat în clocot (trebuie să amesteci continuu pentru a evita formarea cocoloaşelor)
- apoi am adăugat laptele fierbinte peste gălbenuşuri (trebuie turnat în fir lung şi subţire) puţin câte puţin şi le-am amestecat bine
- compoziţia nou rezultată am pus-o pe foc iar, omogenizând bine până aproape de momentul fierberii (nu trebuie să dea în clocot pentru că se brânzeşte)
- după aceea, am luat compoziţia de pe foc, am adăugat vodka (am folosit Finlandia), am lăsat-o să "respire" puţin aer curat de afară, după care am dat-o la frigider pentru două ore
- în timpul acesta, am bătut albuşurile spumă tare cu zahărul vanilat Bourbon şi le-am adăugat la crema rece, proaspăt scoasă din frigider

Câteva sfaturi:
- poţi omite albuşurile, dar rezultatul nu va fi aşa cremos şi spumos
- albuşurile pot fi înlocuite cu frişcă spumă

Se lasă la frigider peste noapte sau 2-3 zile (pentru macerare, cred că se face mai bun dacă îl ţii mai mult, dar nu prea am încredere în ouăle alea, că na... nu cred că rezistă prea mult, aşa că recomand consumul a doua zi).
Se serveşte cu nucşoară presărată pe deasupra (poţi folosi şi scorţişoară, sau cacao)
Mmm... yummy, d-abia aştept să-l gust!

Şi, ca o concluzie, vă las să vă delectaţi cu nişte versuri:
"If you see a fat man, who's jolly and cute,
wearing a beard and a red flannel suit,
and if he's chuckling and laughing away,
while flying around in a miniature sleigh
with eight tiny reindeer to pull him along,
then - let's face it - your eggnog's too strong!"

Noapte de decembrie

Mă aflu în sufragerie, înconjurată de globuleţe, instalaţii, beteală şi alte ornamente de Crăciun. Focul arde vesel în cămin şi aud lemnele trosnind. Flăcările dansează în jurul unei buturugi de fag tăiată acum câteva ore, încă mai pot simţi mirosul de lemn proaspăt. Afară ninge, cu fulgi mari şi pufoşi, începe deja să se însereze, dar nu mai pot sta la geam. Vreau să împodobesc bradul. Mai sunt câteva zile până la Crăciun şi eu nici măcar nu am bradul împodobit.
Mă plimb de colo-colo, parcă n-am stare, nu-mi găsesc locul. Caut un glob auriu, care se pare că s-a rătăcit în mormanul de ornamente din faţa şemineului. Îl găsesc într-un final. Era printre beteala roşie de anu' trecut pe care acum nu o folosesc. Ridic globul de pe covor. Flăcările jucăuşe din cămin se reflectau în el. Iar eu, exact când l-am luat în mână, am avut o străfulgerare. Era fierbinte.. am vrut să-l arunc, dar parcă mi se lipise de mână.. nu puteam scăpa de el, simţeam cum îmi arde palma.. vroiam să ţip, să chem pe cineva să mă ajute, dar nu reuşeam să scot niciun sunet.. ochii mi-au rămas pironiţi asupra reflexiilor din globul auriu..

E întuneric. Şi e foarte frig. Încerc să mă dezmeticesc şi să-mi dau seama unde sunt, dacă totul e aievea sau chiar trăiesc ceea ce mi se întâmplă. Simt cum îmi îngheaţă mâinile, nasul, urechile... unde mă aflam? Ce se întâmplase cu mine? Cum am ajuns aici? Tot ce ştiu e că aveam doar o pereche de blugi şi un hanorac roşu pe mine, iar afară erau -10 grade, dacă nu chiar mai frig. Vântul sufla cu putere, ningea din ce în ce mai tare iar eu eram într-o beznă totală. După o scurtă vreme, care mi s-a părut că a durat cât o eternitate, deja nu mai ştiam de mine, îngheţasem... zăpada era aşa de rece, vântul îmi biciua faţa, urechile începeau să-mi joace farse. Auzeam tot felul de zgomote... la început urme de paşi, trosnind pe crengile uscate. Atunci mi-am dat seama că eram într-o pădure, dar totuşi cât de întuneric putea să fie să nu pot distinge nici măcar la doi metri în faţa mea, nici măcar stele pe cer nu erau. Apoi am auzit o voce de femeie care cânta.. era un cântec trist, parcă din alte timpuri, îmi era aşa de familiar cu toate că nu-l ascultasem niciodată...

"Someone holds me safe and warm
Horses prance through a silver storm
Figures dancing gracefully
Across my memory..."

Nu înţelegeam versurile, dar mă încântau acordurile muzicale... se auzeau din ce în ce mai aproape. Vroiam să fug, dar nu m-am putut ridica de jos, din zăpadă. Creierul nu mai transmitea semnale muşchilor, nu ştiam ce să fac, vroiam să dispar de acolo, dar totodată vroiam să rămân, să ascult melodia până la capăt. Vroiam să îmi amintesc de unde o ştiu.. vroiam să îi ascult versurile şi să le înţeleg.. vroiam să pun totul cap la cap şi să-mi dau seama unde sunt, cine e femeia care cântă, şi de ce tocmai acest cântec.. vroiam să...

"...Things I almost remember
And a song, someone sings
Once upon a December..."

Altă străfulgerare.. şi m-am trezit în faţa şemineului. În jurul meu încă mai era mormanul de ornamente şi decoraţiuni, bradul încă era gol, dar nu eram singură acolo. Mai era cineva cu mine în sufragerie. Dar nu-mi puteam da seama cine era, mai mult din cauza semi-obscurităţii, camera fiind luminată doar de focul din cămin. Încă aveam globul auriu în mână.. flăcările încă se reflectau în el.. am încercat să mă uit iar să văd dacă se mai întâmplă ceva, când deodată, aud iar melodia aceea tristă:

"...Far away, long ago
Glowing dim as an ember
Things my heart used to know
Once upon a December..."

Am tresărit fără să vreau şi am scăpat globul auriu din mână, şi, spre dezamăgirea mea, s-a spart în mii de cioburi şi a lăsat pe covor urme de praf auriu, de parcă ar fi fost magic. Mama a intrat pe uşă, speriată de zgomot:
- Ce se întâmplă? Ce fa... ?
Apoi a văzut globul spart. S-a schimbat la faţă instantaneu şi a început să mă certe:
- De ce nu eşti atentă, Emma? Of, uite ce se întâmplă când eşti cu capul în nori! Globul ăla îl aveam de la bunica ta, mi l-a dat când împlinisem trei ani, chiar înainte să moară! Era singura amintire pe care o aveam de la ea! Şi tu ce faci? Ah, copiii ăştia...
- Îmi pare rău.. nu am ştiut, am încercat eu să îndrug nişte scuze, dar ea a ieşit din cameră ca o furtună, fără să mă asculte măcar.

Însă, puteam să jur, că din cioburile care mai rămăseseră din globul auriu, aud alte frânturi din vechea melodie pe care o cânta bunica:

"...Things my heart used to know
Things it yearns to remember..."

Simt răceala

…şi mă doare din ce în ce mai tare nepăsarea. E un sentiment ciudat ce se învârte în jurul meu şi nu vrea să-mi dea pace. Mi-e frig, deşi în casă e cald. Simt fiori reci de gheaţă pe şira spinării, şi ştiu că nu vremea de afară îi cauzează. Stau privind la ninsoarea care nu se mai opreşte cu nasul lipit de geamul rece. Respir încet şi rar, suspinând din când în când, dar nu prea tare, pentru a nu aburi geamul. La un moment dat, privirea mi se înceţoşează şi simt ceva prelingându-mi-se pe obraji, până la bărbie. Acest ceva este cald, fiebinte chiar. Şi poartă numele de lacrimi.
Mă întreb oare dacă mă ajută cu ceva. Să plâng, adică. Nu ştiu, n-am aflat niciodată răspunsul la întrebarea asta. Nedezlipindu-mi faţa de geamul care a început să se aburească de la respiraţia mea, îmi dau seama că frigul pe care îl simt nu se datorează nici măcar gripei care mă ameninţă de câteva zile. Şi cât mi-aş fi dorit să cred că am doar nişte frisoane, iar în secunda doi când voi ajunge în pat şi mă voi încălzi, voi face febră. Dar nu, se pare că nici gripa nu e vinovată de starea prin care trec. Ci tu!
Da, chiar tu. Poate n-ar trebui să conteze atât, şi poate că n-ar trebui să-mi pese. Dar îmi pasă. N-am ce face. Oricât m-aş chinui să nu-ţi dau atenţie, să te evit, să te ignor, pur şi simplu nu reuşesc. Imaginea ta nu vrea să-mi iasă din cap. Iar amintirile dau năvală peste mine de fiecare dată când zic “n-am s-o mai fac a doua oară!” Şi tocmai atunci se întâmplă exact opusul. Dacă nu imediat, la câteva ore sigur. Câteodată am impresia că suntem echilibraţi, cum ar şi trebui să fim. Dar balanţa se înclină mai mult în favoarea ta: eu dau şi tu primeşti. Sau poate e doar în mintea mea şi de fapt nu e deloc aşa?
Ninsoarea se înteţeşte. Vântul bate din ce în ce mai tare. Simt cum îmi amorţesc picioarele, aşa că mă hotărăsc să mă îndepărtez de geamul aburit pe care ţi-am scris numele de zeci de ori şi apoi l-am şters, pentru a se aburi şi a scrie iar, iar şi iar, la nesfârşit. Simt cum se învârte casa cu mine. Capul îmi vâjâie mai ceva ca o elice. Simt nevoia să mă întind. Mă cufund în moliciunea pernei şi aproape instantaneu o melodie se face auzită din străfundurile minţii. Încerc să o ignor, să nu mă gândesc prea mult la ea, dar se aude din ce în ce mai tare…

"Notice me, take my hand
Why are we strangers when
Our love is strong
Why carry on without me?

"Everytime I try to fly
I fall without my wings,
I feel so small
I guess I need you baby..."

În tot timpul ăsta când ascultam melodia, am avut vaga impresie că încă sunt la geam, că încă priveam ninsoarea de afară, că te vedeam pe tine înfruntând viscolul şi venind la mine. M-am trezit brusc, să văd dacă într-adevăr aşa se întâmplase. Melodia nu încetase, şi nu-mi dădeam seama de unde se aude. Încă aveam privirea înceţoşată, nu vedeam clar în jurul meu, şi totuşi nu puteam sta locului, chiar vroiam să ştiu care era sursa. Când am vrut să mă dau jos din pat, însă, am simţit o mână rece atingând-o pe a mea. Apoi faţa, fruntea, gâtul… ce se întâmpla?
- Ai febră, stai liniştită şi odihneşte-te, mi-ai spus.
- Ce… ?
Erai tu. Eram sigură, deşi nu pot să-mi dau seama cum. Paradoxal, melodia o auzeam extrem de clar, fiecare cuvinţel, fiecare notă muzicală. Vocea ta, însă, se auzea distorsionată. Am prins doar “febră” şi “liniştită” din tot ce mi-ai zis. Continuam să aud frânturi, mai era cineva cu tine, care spunea ceva de “41” sau “delir”, nu-mi aduc aminte bine exact. Şi melodia mă obseda, de ce nu oprea cineva casetofonu’ sau ce naiba se auzea?

"I may believe that you are here
It’s the only way, I see clear...

And everytime I see
You in my dreams
I see your face
It’s haunting me
I guess I need you baby..."

Atunci am realizat că sunt într-un pat de spital. Melodia era doar rodul imaginaţiei mele, o auzeam doar în capul meu. Persoana cu care vorbeai, era mama, care îţi spunea că am avut febră 41 şi că intrasem în delir când am ajuns la spital.
Iar cel de lângă mine, care a avut grijă de mine în tot acest timp şi care mi-a fost alături, ai fost chiar tu...

Playlist de Crăciun

Încă o zi când stau în casă cu 10 pachete de şerveţele lângă mine ca să-mi suflu năsucu' borcănat şi plin de.. hmm, sau mai bine lasă! Ce vroiam să spun este că am dat un search pe Google după melodii cu tematică de Crăciun, şi am găsit unele chiar foarte drăguţe. Aşa că m-am gândit să-mi fac un playlist, poate îmi mai ridică moralu...

LOCUL 10:

Britney Spears - My only wish (this year)
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 9:

Backstreet Boys - Christmas Time
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 8:

Dean Martin - Let It Snow
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 7:

Modern Talking - It's Christmas
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 6:

Wham! - Last Christmas
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 5:

Bobby Helms - Jingle Bell Rock
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 4:

Bryan Adams - Christmas Time
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 3:

Mariah Carey - All I Want For Christmas Is You
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 2:

Rihanna-Without you
Asculta mai multe audio Muzica

LOCUL 1:

Sarah Connor - Christmas In My Heart
Asculta mai multe audio Muzica

Notă: Îmi plac toate, chiar foarte mult, şi mi-a fost destul de greu să mă decid care cum le pun, şi chiar le rog pe cele de pe locurile 7-10 să nu se supere pe cele mai fruntaşe.. la urma urmei, le ascult pe toate cu aceeaşi plăcere!

P.S. Dacă mai aveţi şi alte sugestii, nu ezitaţi să spuneţi!

A început de dimineaţă...

...să cadă câte un fulg, încă unul, şi încă unul, până s-au transformat toţi în ninsoarea abundentă de afară care nu dă semne că ar vrea să înceteze (spre bucuria mea!). Bate vântul, e frig şi cam viscoleşte zăpada pe case.

Şi ce poate un om răcit ca mine să facă într-o zi ca asta, având în vedere că nu poate să iasă nici măcar 10 minute în viscolu' de afară? Păi, stă şi se zgâieşte pe geam cum ninge şi scoate exclamaţii gen "wow, ce frumos ninge!" "uite, mami, ce fulgi mari!" de parcă n-ar mai fi văzut zăpadă în viaţa lui. Cred că nici copiii ăia de 5 ani nu mai reacţionează ca mine când văd zăpadă.. poate doar dacă primesc vreun sac plin cu acadele colorate, pline de zahăr, E-uri şi coloranţi alimentari, menite să le carieze dinţii şi molarii, pentru ca mai apoi să se ducă să arunce cu banii în buzunarele stomatologilor să le plombeze măselele. Exagerez!

Dar chiar reacţia asta am avut-o când m-am ridicat din pat şi m-am dus glonţ la fereastră să văd dacă ninge (auzisem că de azi vine zăpada şi viscolu' şi vroiam să mă conving). Şi chiar ningea, nu cu fulgi mari şi pufoşi ca acum, dar ningea... şi m-am bucurat enorm, chiar mi-a înseninat ziua. Ce, nu v-am zis? Ador iarna! Îmi place zăpada, frigu', Crăciunu' ...sper să ningă destul de mult să apuc să scot ruginita aia de sanie din pod şi să-mi aduc aminte iar de copilărie, cum stăteam cu orele afară să mă joc în zăpadă, să mă dau pe gheţuş, să construiesc cazemate, să fac oameni de zăpadă...

Dar, deocamdată trebuie să stau în casă până mă fac bine, să mi se mai desfunde nasu' şi să nu mai tuşesc atât. D-abia aştept să ies afară, să respir şi eu aer curat, simt că nu mai suport să stau în casă, parcă mai rău mi se face. Şi mama nu mă lasă să ies afară că cică răcesc mai rău. Nici înfofolită nu mă lasă! Eh, lasă că-mi trece, mă fac eu bine.. mâine cel târziu tre' să ies neapărat din casă să-mi mai dezmorţesc oasele.

Dar până atunci, vă las în compania Piratului Jack cel teribil şi a lui Louie, cei doi care m-au făcut să trec mai uşor peste perioada asta de răceală şi de plictiseală. Şi nu, nu mi-e ruşine să recunosc că mă mai uit încă la desene animate! Şi ce? Eu sunt copil.. nu m-am maturizat.. şi dacă aş fi făcut-o, ce? Nu mai am voie să urmăresc desenele copilăriei mele, adică cele mai tari desene difuzate vreodată care sună mai bine în română decât în engleză? No fucking chance!

10 ciudăţenii

Cum răsfoiam eu nişte bloguri, am dat peste altă leapşa. Pe care am zis că vreau să o preiau cât de curând. Şi, neavând altceva mai bun de făcut, fiind răcită (mda, m-a lovit şi pe mine virusu' gripal.. nu e AH1N1 staţi liniştiţi!), mi-am zis să scriu şi eu câteva ciudăţenii despre mine.

1. Răguşesc instantaneu chiar dacă beau un pahar de apă rece sau mănânc o îngheţată
2. Nu mi-au plăcut niciodată filmele romantice.. prefer să urmăresc un thriller psihologic
3. Ador ciocolata amăruie.. aş face orice să o am lângă mine în permanenţă
4. Am o slăbiciune pentru tot ce înseamnă muzica rap şi cultura hip-hop
5. Îmi place să merg la cinema, evident să am şi companie.. doar pentru simplul fapt că nu-mi place să mă uit la filme singură acasă
6. Îmi place să mă plimb cu rolele vara şi să patinez iarna.. chiar dacă am avut mâna ruptă din cauza asta, tot nu mă potolesc
7. Mănânc foarte condimentat şi picant.. iar cafeaua o beau întotdeauna simplă (fără zahăr sau lapte) doar cu o linguriţă de scorţişoară deasupra
8. Îmi place să fac diverse modificări.. hainelor, accesoriilor, pantofilor, ceva care să mă reprezinte
9. Chiar nu sunt pretenţioasă, însă mă mulţumesc cu ce e mai bun
10. Întotdeauna încalc regulile impuse de alţii.. doar pentru asta sunt făcute, nu?

Liber la preluat!

La mai multe postări!

Today is a special day... it's the day I tell you "Happy Birthday!"
Cui? Păi cum adică cui? Ţie, dragul meu blog! Ţie îţi urez un călduros "La mulţi ani!" Anul trecut, pe vremea asta, ai luat naştere, din gândurile mele. Şi de-a lungul întregului an, m-ai ajutat.. prin intermediul tău am învăţat că mă pot relaxa, mă pot destinde, doar scriind prin câte trec, şi culmea, chiar mi-a fost benefică această confesiune.
Îţi mulţumesc că ai fost alături de mine de fiecare dată când vroiam să vorbesc cu cineva. Erai doar la un click distanţă, mereu gata să mă asculţi.. sau mă rog, să vezi..
Îţi mulţumesc că nu mi-ai întors niciodată spatele.. puteai pur şi simplu să-mi dai eroare, sau când vroiam să postez câte ceva, să-mi apară binecunoscuta "The page cannot be displayed". Dar nu, tu ai fost acolo, m-ai înţeles...
Şi ca să n-o dau în prea multe sentimentalisme cu scrisu', mă rezum la a-ţi dedica următoarea melodie, care îmi dă fiori de câte ori o ascult...

Rugăciune pentru stresaţi

Doamne,

Dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba,
curajul să schimb lucrurile pe care nu le pot accepta
şi inteligenţa pentru a ascunde cadavrele oamenilor
pe care i-am ucis astăzi pentru că m-au enervat.
Şi de asemeni, ajută-mă să fiu atentă
pe cine calc astăzi în picioare
deoarece ar putea avea legătură
cu fundurile pe care va trebui să le pup mâine.
Ajută-mă să dau întotdeauna 100% din mine la şcoală:
12% luni, 23% marţi, 40% miercuri, 20% joi şi 5% vineri
Şi ajută-mă să-mi reamintesc mereu
când am o zi cu adevărat nefastă şi se pare că
toată lumea ţine morţiş să mă calce pe nervi,
că este nevoie de 42 de muşchi pentru a mă încrunta
şi doar de 4 pentru a-mi ridica degetul mijlociu
şi a le spune astfel ce le urez din toată inima!

Cine e şefu?

După facerea întregii lumi, între organele interne s-a iscat o ceartă pe tema: "cine să fie şefu?"

• Creierul a spus: "Eu trebuie să fiu şefu, pentru că eu coordonez celelalte organe!"
• Ochii au spus: "Noi trebuie să devenim şefi pentru că văzul nostru vă călăuzeşte în lume!"
• Inima a spus: "Eu trebuie să fiu şefa pentru că eu vă dau tuturor sângele atât de necesar pentru a putea trăi, şi care înseamnă de fapt viaţa!"
• S-a băgat şi stomacul: "Oricum eu trebuie să fiu şefu că eu vă hrănesc pe toţi!"
• Picioarele nu s-au lăsat mai prejos: "Noi trebuie să fim şefele pentru că noi vă cărăm peste tot unde vă duceţi!"

Atunci a intrat şi căcatul în discuţie: "Eu o să devin şef!" Şi toate organele mai că au crăpat de râs. Căcatul, văzând acestea, a zis: "Râdeţi voi.. o să vedem cine va fi şef în final!" Şi timp de cinci zile nu a mai ieşit. Corpul a încremenit de durere. Ochii au devenit opaci.. inima abia mai bătea.. stomacul se chinuia.. picioarele tremurau..
Şi atunci, au zis toţi în unanimitate: "Să fie căcatul şef!!!"

Şi uite aşa.. de atunci.. orice căcat poate să fie şef..
...respectiv preşedinte...

De dragul copilăriei

Nu ştiu despre voi, dar mie îmi place să îmi aduc aminte de anii copilăriei, mai ales în preajma Sărbătorilor şi chiar îmi pare rău că s-a stins spiritul acela inocent din noi când ne curăţam ghetuţele pentru ca Moş Nicolae să ne aducă cât mai multe cadouri.. sau când împodobeam bradul şi a doua zi dădeam buzna să vedem ce am primit de la Moş Crăciun.. sau pur şi simplu când vroiam să fim cuminţi tot anul pentru ca Moşu' să ne-aducă tot ce ne doream, dar nu reuşeam întotdeauna. Nu pot nega, anul ăsta chiar nu am fost fată cuminte.. şi totuşi, undeva în adâncul inimii mele am speranţa şi convingerea că Moşu' nu mă va uita.. sau cel puţin mă va scuti de achiziţionarea vreunui toiag, aşa ca să mă mai altoiască din când în când..

Şi nu scriu asta doar pentru că vreau să mă pun bine cu cineva, ci pur şi simplu pentru că îmi mai aduc aminte câteodată de lucrurile pe care le-am trăit, şi cu siguranţă nu le voi uita vreodată. Hai să fim serioşi! Acu' pe bune! Cine n-ar vrea să se reîntoarcă la vremurile acelea când hotărârile importante se luau cu un simplu "ala-bala-portocala" sau când cea mai mare pedeapsă era să fii pus să scrii de nu ştiu câte ori "nu am voie să..."

Da, ştiu, am crescut! Ei, şi ce? Asta înseamnă că nu mai putem fi iar copii? De ce nu? Unii ar spune "păi, pentru că ne-am maturizat, se presupune că avem unele responasibilităţi şi sarcini de îndeplinit, şi pentru că pur şi simplu nu mai putem privi totul ca pe o joacă.. " Eu spun diferit. Nu sunt de acord cu acest lucru. Fiecare din noi are momente când vrea să se simtă iar lipsit de griji, ştiind că acestea sunt pentru "cei mari". Şi eu vreau să cred asta câteodată. Vreau să fiu iar mică, să aibă mama grijă de mine, să obţin tot ce vreau doar plângând în hohote. Vreau ca fiecare discuţie pe care o port să se termine cu "ba jucăriile mele sunt mai frumoase" sau să mă gândesc că a fi bogată înseamnă doar să stau toată ziua în parc jucându-mă şi mâncând îngheţată. Vreau să stau iar de dimineaţă până seara chinuindu-mă să înşir mărgeluţe pe o aţă pentru a-mi face cel mai frumos colier, şi să mă prindă asfinţitul.. iar când în sfârşit aş fi terminat, să fi stat să privesc soarele care îşi ia la revedere şi promite să mă încânte iar a doua zi. Vreau multe.. poate prea multe..

Când eram mică, nu era nimic ciudat în a avea doi sau trei "cei mai buni prieteni", iar când spuneam "vai, ce bătrân eşti" mă refeream la oricine ar fi avut peste 18 ani. Ţin minte că nu era nimic mai atractiv şi mai ispititor decât să mă joc pe stradă. "De-a hoţii şi vardiştii" era doar un joc, şi era mult mai distractiv să fii hoţ decât vardist. "Otrăvitor" se referea la o anumită specie de ciupercă sau la vreun lichid interzis, şi nu la persoane. Dacă vroiam să fac o plimbare pe Lună, era de ajuns să mă joc îmbrăcându-mă într-un costum de astronaut. Era simplu să mă joc volei fără fileu sau fotbal fără poartă, regulile nu aveau oricum prea mare importanţă. Cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla cu băieţii era să mă ignore, dacă în acel moment se jucau cu maşinuţele sau construiau cazemate. "Ultimul e un prost" era strigătul care mă făcea să alerg până simţeam că îmi iese sufletul din mine. Nimeni pe lume nu era mai frumoasă decât mama, ea reuşea doar cu un sărut să-mi vindece toate rănile şi zgârieturile şi mă făcea să mă simt mai bine aproape instantaneu. Îmi descopeream propriile limite şi îndemânări doar spunând "Sâc că tu nu poţi!" Război însemna să aruncăm cu cretă sau cu biluţe de hârtie unii în alţii la ore. Pungile cu apă erau cele mai eficiente şi mai distrugătoare arme din câte se inventaseră. Dulciurile şi îngheţata constituiau un grup de alimente absolut necesare la fiecare masă.

Şi ca să pun punctul pe "i", niciodată nu lipseau cadourile de ziua mea sau de Crăciun (nici acum nu lipsesc, dar nu mai e ca atunci...)

O zi mai... specială

În primul rând, vreau să vă mulţumesc vouă, celor care îmi citiţi periodic postările şi care vă mai daţi cu părerea referitor la articolele pe care le scriu. Accept şi critici, nu numai vorbe de bine, deci nu vă sfiiţi să faceţi acest lucru, pentru că m-ar ajuta enorm să-mi îmbunătăţesc "prestaţia".. sau puteţi veni cu idei, ce v-ar interesa sau ce v-ar plăcea în mod deosebit să citiţi pe blogul meu. Asta nu înseamnă că o să mă schimb total, dar voi avea în vedere şi dorinţele publicului cititor.

În al doilea rând, vroiam să vă povestesc ce am păţit azi...
Ziua de astăzi s-a anunţat a fi extrem de încărcată încă de aseară, de când am vorbit cu prietenii mei să mergem şi noi la defilare, să vedem şi noi domn'le "pe viu" care e treaba cu sărbătorirea acestei zile speciale, 1 Decembrie, Ziua Naţională a României. Ca un mic detaliu, mă laud şi eu că m-am născut tot în această zi şi că tocmai am împlinit 18 ani de existenţă.. dar deviez de la subiect. Am vrut să merg la Arcul de Triumf în dimineaţa ceţoasă care m-a întâmpinat de cum am ieşit pe uşă mai mult din simplul fapt că n-am fost în viaţa mea, am stat în fiecare an acasă şi priveam la televizor ce se întâmpla în oraş ("mare ruşine!" ar spune unii, dar asta e, toate au câte un început, mai devreme sau mai târziu..)
Aşa că, m-am îmbrăcat gros şi am pornit spre Arcul de Triumf împreună cu prietenii mei, care nu încetau să mă tachineze cu replici gen "vai, Moni, eşti născută de 1 decembrie şi n-ai fost în viaţa ta la defilare.. aiurea rău!" Într-un final au încetat, când am ajuns acolo (mult prea devreme) şi am stat să dârdâim de frig şi pe ceaţa aia care nu dădea semne să se risipească, spre marea dezamăgire a lui Vlad, care vroia cu orice preţ să vadă avioanele survolând (e mare pasionat de avioane, vrea să se facă pilot, un detaliu complet neinteresant, ştiu!)
Când ne-am găsit şi noi în sfârşit un loc unde să stăm, mai în faţă cică, să vedem şi noi altceva decât cefele şi mătreaţa altora, am constatat că ne aşezasem în spatele unei doamne extrem de binevoitoare, mai la 64 de ani aşa -cum bine a ţinut să ne informeze- care ne asculta fiecare cuvinţel, banc sau glumă mai deocheată şi râdea la unison cu noi.. ba mai zicea şi ea câte ceva, să nu pară "comunistă".
Şi, bineînţeles, că la cât de în faţă ne aşezasem, am ajuns mai prin spate, că tot veneau cucoane cu plozi şi ziceau că vezi Doamne să le lăsăm şi pe ele să treacă "că sunt cu ăsta micu' şi vrea şi el să vadă!" Păi bine măi muiere, şi cu ce sunt eu vinovată, sau mai bine zis, ce obligaţie am eu să-ţi dau mătăluţă locu' meu mult căutat şi în sfârşit ales ca să stai cu ţâncu' să vadă Parisu'. Adică, la urma urmei, şi eu vreau să-l văd, şi nu mă bag aşa în faţă...
M-am abţinut eroic să nu scot perlele astea din gură că de, hai să fiu şi eu mai diplomată, şi să mă fac că plouă, când de fapt afară era doar ceaţă. Şi uite aşa am stat noi în picioare de la 9:30 până pe la vreo 13:00 de îngheţasem acolo şi ne mai şi întindeam gâturile să vedem ceva.
Nu mai spun că la plecare, când să zicem şi noi Doamne ajută că o să ajungem acasă, a trebuit să mai stăm vreo juma' de oră că toată suflarea omenească se ducea spre metrou, şi n-aveai nicio şansă să ajungi peron, şi chiar dacă ajungeai, trebuia să laşi vreo 2-3 metrouri să treacă ca să apuci şi tu să întri în al patrulea. În staţie la autobuze la fel era. Până la urmă am luat-o aşa frumuşel pe jos de la Aviatorilor până la Victoriei, că tot era frig afară şi am zis că ne mai aerisim şi noi plămânii..