De dragul copilăriei

Nu ştiu despre voi, dar mie îmi place să îmi aduc aminte de anii copilăriei, mai ales în preajma Sărbătorilor şi chiar îmi pare rău că s-a stins spiritul acela inocent din noi când ne curăţam ghetuţele pentru ca Moş Nicolae să ne aducă cât mai multe cadouri.. sau când împodobeam bradul şi a doua zi dădeam buzna să vedem ce am primit de la Moş Crăciun.. sau pur şi simplu când vroiam să fim cuminţi tot anul pentru ca Moşu' să ne-aducă tot ce ne doream, dar nu reuşeam întotdeauna. Nu pot nega, anul ăsta chiar nu am fost fată cuminte.. şi totuşi, undeva în adâncul inimii mele am speranţa şi convingerea că Moşu' nu mă va uita.. sau cel puţin mă va scuti de achiziţionarea vreunui toiag, aşa ca să mă mai altoiască din când în când..

Şi nu scriu asta doar pentru că vreau să mă pun bine cu cineva, ci pur şi simplu pentru că îmi mai aduc aminte câteodată de lucrurile pe care le-am trăit, şi cu siguranţă nu le voi uita vreodată. Hai să fim serioşi! Acu' pe bune! Cine n-ar vrea să se reîntoarcă la vremurile acelea când hotărârile importante se luau cu un simplu "ala-bala-portocala" sau când cea mai mare pedeapsă era să fii pus să scrii de nu ştiu câte ori "nu am voie să..."

Da, ştiu, am crescut! Ei, şi ce? Asta înseamnă că nu mai putem fi iar copii? De ce nu? Unii ar spune "păi, pentru că ne-am maturizat, se presupune că avem unele responasibilităţi şi sarcini de îndeplinit, şi pentru că pur şi simplu nu mai putem privi totul ca pe o joacă.. " Eu spun diferit. Nu sunt de acord cu acest lucru. Fiecare din noi are momente când vrea să se simtă iar lipsit de griji, ştiind că acestea sunt pentru "cei mari". Şi eu vreau să cred asta câteodată. Vreau să fiu iar mică, să aibă mama grijă de mine, să obţin tot ce vreau doar plângând în hohote. Vreau ca fiecare discuţie pe care o port să se termine cu "ba jucăriile mele sunt mai frumoase" sau să mă gândesc că a fi bogată înseamnă doar să stau toată ziua în parc jucându-mă şi mâncând îngheţată. Vreau să stau iar de dimineaţă până seara chinuindu-mă să înşir mărgeluţe pe o aţă pentru a-mi face cel mai frumos colier, şi să mă prindă asfinţitul.. iar când în sfârşit aş fi terminat, să fi stat să privesc soarele care îşi ia la revedere şi promite să mă încânte iar a doua zi. Vreau multe.. poate prea multe..

Când eram mică, nu era nimic ciudat în a avea doi sau trei "cei mai buni prieteni", iar când spuneam "vai, ce bătrân eşti" mă refeream la oricine ar fi avut peste 18 ani. Ţin minte că nu era nimic mai atractiv şi mai ispititor decât să mă joc pe stradă. "De-a hoţii şi vardiştii" era doar un joc, şi era mult mai distractiv să fii hoţ decât vardist. "Otrăvitor" se referea la o anumită specie de ciupercă sau la vreun lichid interzis, şi nu la persoane. Dacă vroiam să fac o plimbare pe Lună, era de ajuns să mă joc îmbrăcându-mă într-un costum de astronaut. Era simplu să mă joc volei fără fileu sau fotbal fără poartă, regulile nu aveau oricum prea mare importanţă. Cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla cu băieţii era să mă ignore, dacă în acel moment se jucau cu maşinuţele sau construiau cazemate. "Ultimul e un prost" era strigătul care mă făcea să alerg până simţeam că îmi iese sufletul din mine. Nimeni pe lume nu era mai frumoasă decât mama, ea reuşea doar cu un sărut să-mi vindece toate rănile şi zgârieturile şi mă făcea să mă simt mai bine aproape instantaneu. Îmi descopeream propriile limite şi îndemânări doar spunând "Sâc că tu nu poţi!" Război însemna să aruncăm cu cretă sau cu biluţe de hârtie unii în alţii la ore. Pungile cu apă erau cele mai eficiente şi mai distrugătoare arme din câte se inventaseră. Dulciurile şi îngheţata constituiau un grup de alimente absolut necesare la fiecare masă.

Şi ca să pun punctul pe "i", niciodată nu lipseau cadourile de ziua mea sau de Crăciun (nici acum nu lipsesc, dar nu mai e ca atunci...)