Noapte de decembrie

Mă aflu în sufragerie, înconjurată de globuleţe, instalaţii, beteală şi alte ornamente de Crăciun. Focul arde vesel în cămin şi aud lemnele trosnind. Flăcările dansează în jurul unei buturugi de fag tăiată acum câteva ore, încă mai pot simţi mirosul de lemn proaspăt. Afară ninge, cu fulgi mari şi pufoşi, începe deja să se însereze, dar nu mai pot sta la geam. Vreau să împodobesc bradul. Mai sunt câteva zile până la Crăciun şi eu nici măcar nu am bradul împodobit.
Mă plimb de colo-colo, parcă n-am stare, nu-mi găsesc locul. Caut un glob auriu, care se pare că s-a rătăcit în mormanul de ornamente din faţa şemineului. Îl găsesc într-un final. Era printre beteala roşie de anu' trecut pe care acum nu o folosesc. Ridic globul de pe covor. Flăcările jucăuşe din cămin se reflectau în el. Iar eu, exact când l-am luat în mână, am avut o străfulgerare. Era fierbinte.. am vrut să-l arunc, dar parcă mi se lipise de mână.. nu puteam scăpa de el, simţeam cum îmi arde palma.. vroiam să ţip, să chem pe cineva să mă ajute, dar nu reuşeam să scot niciun sunet.. ochii mi-au rămas pironiţi asupra reflexiilor din globul auriu..

E întuneric. Şi e foarte frig. Încerc să mă dezmeticesc şi să-mi dau seama unde sunt, dacă totul e aievea sau chiar trăiesc ceea ce mi se întâmplă. Simt cum îmi îngheaţă mâinile, nasul, urechile... unde mă aflam? Ce se întâmplase cu mine? Cum am ajuns aici? Tot ce ştiu e că aveam doar o pereche de blugi şi un hanorac roşu pe mine, iar afară erau -10 grade, dacă nu chiar mai frig. Vântul sufla cu putere, ningea din ce în ce mai tare iar eu eram într-o beznă totală. După o scurtă vreme, care mi s-a părut că a durat cât o eternitate, deja nu mai ştiam de mine, îngheţasem... zăpada era aşa de rece, vântul îmi biciua faţa, urechile începeau să-mi joace farse. Auzeam tot felul de zgomote... la început urme de paşi, trosnind pe crengile uscate. Atunci mi-am dat seama că eram într-o pădure, dar totuşi cât de întuneric putea să fie să nu pot distinge nici măcar la doi metri în faţa mea, nici măcar stele pe cer nu erau. Apoi am auzit o voce de femeie care cânta.. era un cântec trist, parcă din alte timpuri, îmi era aşa de familiar cu toate că nu-l ascultasem niciodată...

"Someone holds me safe and warm
Horses prance through a silver storm
Figures dancing gracefully
Across my memory..."

Nu înţelegeam versurile, dar mă încântau acordurile muzicale... se auzeau din ce în ce mai aproape. Vroiam să fug, dar nu m-am putut ridica de jos, din zăpadă. Creierul nu mai transmitea semnale muşchilor, nu ştiam ce să fac, vroiam să dispar de acolo, dar totodată vroiam să rămân, să ascult melodia până la capăt. Vroiam să îmi amintesc de unde o ştiu.. vroiam să îi ascult versurile şi să le înţeleg.. vroiam să pun totul cap la cap şi să-mi dau seama unde sunt, cine e femeia care cântă, şi de ce tocmai acest cântec.. vroiam să...

"...Things I almost remember
And a song, someone sings
Once upon a December..."

Altă străfulgerare.. şi m-am trezit în faţa şemineului. În jurul meu încă mai era mormanul de ornamente şi decoraţiuni, bradul încă era gol, dar nu eram singură acolo. Mai era cineva cu mine în sufragerie. Dar nu-mi puteam da seama cine era, mai mult din cauza semi-obscurităţii, camera fiind luminată doar de focul din cămin. Încă aveam globul auriu în mână.. flăcările încă se reflectau în el.. am încercat să mă uit iar să văd dacă se mai întâmplă ceva, când deodată, aud iar melodia aceea tristă:

"...Far away, long ago
Glowing dim as an ember
Things my heart used to know
Once upon a December..."

Am tresărit fără să vreau şi am scăpat globul auriu din mână, şi, spre dezamăgirea mea, s-a spart în mii de cioburi şi a lăsat pe covor urme de praf auriu, de parcă ar fi fost magic. Mama a intrat pe uşă, speriată de zgomot:
- Ce se întâmplă? Ce fa... ?
Apoi a văzut globul spart. S-a schimbat la faţă instantaneu şi a început să mă certe:
- De ce nu eşti atentă, Emma? Of, uite ce se întâmplă când eşti cu capul în nori! Globul ăla îl aveam de la bunica ta, mi l-a dat când împlinisem trei ani, chiar înainte să moară! Era singura amintire pe care o aveam de la ea! Şi tu ce faci? Ah, copiii ăştia...
- Îmi pare rău.. nu am ştiut, am încercat eu să îndrug nişte scuze, dar ea a ieşit din cameră ca o furtună, fără să mă asculte măcar.

Însă, puteam să jur, că din cioburile care mai rămăseseră din globul auriu, aud alte frânturi din vechea melodie pe care o cânta bunica:

"...Things my heart used to know
Things it yearns to remember..."