18 decembrie 2009

Simt răceala

…şi mă doare din ce în ce mai tare nepăsarea. E un sentiment ciudat ce se învârte în jurul meu şi nu vrea să-mi dea pace. Mi-e frig, deşi în casă e cald. Simt fiori reci de gheaţă pe şira spinării, şi ştiu că nu vremea de afară îi cauzează. Stau privind la ninsoarea care nu se mai opreşte cu nasul lipit de geamul rece. Respir încet şi rar, suspinând din când în când, dar nu prea tare, pentru a nu aburi geamul. La un moment dat, privirea mi se înceţoşează şi simt ceva prelingându-mi-se pe obraji, până la bărbie. Acest ceva este cald, fiebinte chiar. Şi poartă numele de lacrimi.
Mă întreb oare dacă mă ajută cu ceva. Să plâng, adică. Nu ştiu, n-am aflat niciodată răspunsul la întrebarea asta. Nedezlipindu-mi faţa de geamul care a început să se aburească de la respiraţia mea, îmi dau seama că frigul pe care îl simt nu se datorează nici măcar gripei care mă ameninţă de câteva zile. Şi cât mi-aş fi dorit să cred că am doar nişte frisoane, iar în secunda doi când voi ajunge în pat şi mă voi încălzi, voi face febră. Dar nu, se pare că nici gripa nu e vinovată de starea prin care trec. Ci tu!
Da, chiar tu. Poate n-ar trebui să conteze atât, şi poate că n-ar trebui să-mi pese. Dar îmi pasă. N-am ce face. Oricât m-aş chinui să nu-ţi dau atenţie, să te evit, să te ignor, pur şi simplu nu reuşesc. Imaginea ta nu vrea să-mi iasă din cap. Iar amintirile dau năvală peste mine de fiecare dată când zic “n-am s-o mai fac a doua oară!” Şi tocmai atunci se întâmplă exact opusul. Dacă nu imediat, la câteva ore sigur. Câteodată am impresia că suntem echilibraţi, cum ar şi trebui să fim. Dar balanţa se înclină mai mult în favoarea ta: eu dau şi tu primeşti. Sau poate e doar în mintea mea şi de fapt nu e deloc aşa?
Ninsoarea se înteţeşte. Vântul bate din ce în ce mai tare. Simt cum îmi amorţesc picioarele, aşa că mă hotărăsc să mă îndepărtez de geamul aburit pe care ţi-am scris numele de zeci de ori şi apoi l-am şters, pentru a se aburi şi a scrie iar, iar şi iar, la nesfârşit. Simt cum se învârte casa cu mine. Capul îmi vâjâie mai ceva ca o elice. Simt nevoia să mă întind. Mă cufund în moliciunea pernei şi aproape instantaneu o melodie se face auzită din străfundurile minţii. Încerc să o ignor, să nu mă gândesc prea mult la ea, dar se aude din ce în ce mai tare…

"Notice me, take my hand
Why are we strangers when
Our love is strong
Why carry on without me?

"Everytime I try to fly
I fall without my wings,
I feel so small
I guess I need you baby..."


În tot timpul ăsta când ascultam melodia, am avut vaga impresie că încă sunt la geam, că încă priveam ninsoarea de afară, că te vedeam pe tine înfruntând viscolul şi venind la mine. M-am trezit brusc, să văd dacă într-adevăr aşa se întâmplase. Melodia nu încetase, şi nu-mi dădeam seama de unde se aude. Încă aveam privirea înceţoşată, nu vedeam clar în jurul meu, şi totuşi nu puteam sta locului, chiar vroiam să ştiu care era sursa. Când am vrut să mă dau jos din pat, însă, am simţit o mână rece atingând-o pe a mea. Apoi faţa, fruntea, gâtul… ce se întâmpla?
- Ai febră, stai liniştită şi odihneşte-te, mi-ai spus.
- Ce… ?
Erai tu. Eram sigură, deşi nu pot să-mi dau seama cum. Paradoxal, melodia o auzeam extrem de clar, fiecare cuvinţel, fiecare notă muzicală. Vocea ta, însă, se auzea distorsionată. Am prins doar “febră” şi “liniştită” din tot ce mi-ai zis. Continuam să aud frânturi, mai era cineva cu tine, care spunea ceva de “41” sau “delir”, nu-mi aduc aminte bine exact. Şi melodia mă obseda, de ce nu oprea cineva casetofonu’ sau ce naiba se auzea?

"I may believe that you are here
It’s the only way, I see clear...


And everytime I see
You in my dreams
I see your face
It’s haunting me
I guess I need you baby..."


Atunci am realizat că sunt într-un pat de spital. Melodia era doar rodul imaginaţiei mele, o auzeam doar în capul meu. Persoana cu care vorbeai, era mama, care îţi spunea că am avut febră 41 şi că intrasem în delir când am ajuns la spital.
Iar cel de lângă mine, care a avut grijă de mine în tot acest timp şi care mi-a fost alături, ai fost chiar tu...

6 comentarii:

  1. Da...e trist.Imi sustii inderect ideea mea,aceea ca fiecare avem un soundtrack al vietii,care face parte din noi mai mult decat ne putem da seama.Foarte frumos post,mi-a placut foarte mult(l-am citit de doua ori:">)

    RăspundețiȘtergere
  2. e trist ceea ce ai postat tu dar are ceva in esenta care te face sa zambesti cand iti dai seama ca si visele isi au rolul lor. Sper sa te faci bine cat mai repede si sa te duci la derdelus:p

    Mr.Mathers - cred ca sunt nevoit sa iti dau dreptate...de cate ori vedeam un film, gaseam mereu o melodie care sa se potriveasca cu sentimentele pe care le aveam....asta fara nici o exceptie:p...bine punctat Mr.

    RăspundețiȘtergere
  3. @ Mr. Mathers ...crezi sau nu, citind povestea ta mi-am gasit inspiratia

    RăspundețiȘtergere
  4. Ma bucur ca te inspir,insa ma tem ca instig la tristete si singuratate,nu e prea bine:">.Oricum ma simt flatat si crede-ma,ti-a iesit o postare super frumoasa.Apropo,care poveste?:*

    RăspundețiȘtergere
  5. Ma inspiri sa scriu pur si simplu, nu la ce sa scriu :) Tristetea si singuratatea o simt pe pielea mea si fara sa citesc undeva despre asta.. iar povestea mea e 70% adevarata si doar 30% fictiune...

    Si ma bucur ca-ti place rezultatul final, si inca o data n-ai de ce sa te simti nu-stiu-cum ca "instigi la tristete si singuratate"

    Din ultima ta postare m-am inspirat, adica mai degraba mi-a dat un impuls, daca ii pot zice asa, sa scriu si eu, sa-mi pun gandurile pe hartie si sa nu mai tin totul in mine :)

    RăspundețiȘtergere
  6. @ Giusy.. iti multumesc frumos, deja ma simt mai bine, mai am putin nasul infundat si mai tusesc, in rest ma simt bine :)

    RăspundețiȘtergere